Rămas bun, tovarăşe Mubarak!

Nu are sens să reluăm evenimentele din ultima lună din Egipt, ele sunt binecunoscute tuturor. În cele din urmă, Mubarak a demisionat! Deşi, aşa cum am scris şi în postul precedent despre Egipt, începusem să cred că această criză va dura mult şi bine, iată că prima parte a ei s-a sfârşit. Primul (şi cel mai important) obiectiv al protestatarilor, şi al majorităţii populaţiei înclin să cred, a fost îndeplinit.
Am auzit printre cunoscuţi nenumărate opinii foarte simpliste, care mai de care mai diferite. Unii spun că ce era mai greu s-a realizat şi că de aici încolo lucrurile vor intra în normal. Altă părere pe care am auzit-o ar fi că armata ar trebui să instituie un regim militar şi să nu permită alegeri libere şi evident posibilitatea preluării puterii de către Frăţia Musulmană. Scepticii susţin că odată cu izgonirea lui Mubarak, Egiptul va fi măcinat de conflicte interne, iar stabilitatea pe care a avut-o în era Mubarak nu va mai fi atinsă prea curând. Fiecare părere are ceva pertinent, realitatea este că orice e posibil în Egiptul post-Mubarak.
Din punctul meu de vedere, scenariul cel mai favorabil ar fi organizarea alegerilor libere aşa cum s-a promis, şi nu numai de dragul democraţiei, dar mi se pare evident că orice altă variantă va scoate lumea în stradă din nou. Debarcarea lui Mubarak ar valora cât un scuipat dacă nu ar fi dublată şi de posibilitatea poporului egiptean de a-şi decide viitorul. Alegerile libere implică şi riscuri, şi aici mă gândesc la intrarea pe scena politică a partidelor extremiste - nu mă refer la Frăţia Musulmană, organizaţie islamică, dar destul de moderată. Orice rezultat ar avea alegerile, el va trebui respectat. Altfel, ţara va plonja într-un mare haos - dau din nou exemplul Algeriei de la începutul anilor 90.
Temerea tuturor are în plin plan popularitatea Frăţiei Musulmane, una dintre cele mai puternice organizaţii islamice de pe glob. La o cercetare mai atentă a istoriei acestei organizaţii, se va vedea că în mare parte, a promovat valorile islamului prin politici non-violente. A condamnat asasinarea preşedintelui Sadat de către extremişti în 1981 ca urmare a semnării acordului de pace cu Israelul. Mulţi dintre liderii Frăţiei (înfiinţată în 1928) au fost oameni respectaţi, moderaţi. Dintotdeauna în această organizaţie au existat două facţiuni (chiar dacă nu oficial) şi anume reformiştii, cei cu o viziune mai modernă a Islamului şi aripa mai radicală, conservatorii. Contează enorm dacă vor câştiga prezumtivele alegeri şi care orientare din interiorul organizaţiei va reuşi să se impună la conducere, moderniştii sau conservatorii. Două ameninţări sunt în schimb clare în cazul venirii Frăţiei la putere: posibilitatea ruperii acordului de pace din 1979 cu Israelul (ceea ce ar putea duce la un conflict mondial de proporţii) şi instituirea legii Sharia în Egipt.
Sper doar ca bucuria frenetică a milioanelor de egipteni să nu fie în zadar, iar nivelul lor de trai şi libertăţile să se îmbunătăţească. Rămas bun, tovarăşe Mubarak!

Türkmenbaşy, tătucul turkmenilor

Saparmurat Nyiazov, alias Türkmenbaşy, reprezintă un caz excelent pentru a fi studiat de către doctoranzii în psihologie din lumea întreagă. Interesant subiect, numai că acest "fiu al poporului turkmen", prin excentricităţile sale aproape fără precedent în calitate de preşedinte (din 1999, pe viaţă!), a distrus un întreg popor, aruncându-l în urmă cu decenii. Norocul lor a fost că tătucul suferea de probleme cardiace, probleme ce l-au şi răpus la sfârşitul lui 2006, după şaisprezece ani în care a făcut din Turkmenistan propriu său hobby, iar din locuitorii săi nişte mieluşei care dansau după cum le cânta nebunul (aici apare un paradox, dansul a fost interzis în toată ţara la începutul anilor 2000:P). Nu are cum să nu te umfle râsul citind despre extravaganţele sale, dar nimeni nu trebuie să uite că aproximativ 4.5 milioane de oameni au suferit de pe urma acestui bufon al timpurilor moderne. Transformarea capitalei Aşgabat într-un veritabil Disneyland în care Mickey Mouse era însuşi Türkmenbaşy depăşeşte la toate capitolele (deşi e greu de crezut) Bucureştiul imaginat, şi parţial realizat de cizmar.


În 1991, odată cu disoluţia Uniunii Sovietice, pe harta lumii au apărut brusc 14 state noi, cinci dintre ele fiind republicile Asiei Centrale, alea cu "stan" la sfârşit, pe care toată lumea le încurcă şi nimeni nu înţelege ce e cu ele. Deşi au multe elemente comune, republicile central-asiatice prezintă şi multe diferenţe fundamentale.

Turkmenistanul (căci aici a avut onoarea să domnească Nyiazov) a avut de la bun început câteva avantaje majore faţă de celelalte republici, de care dacă s-ar fi folosit cum trebuia, se detaşa cu lejeritate în cea mai prosperă şi stabilă ţară din zonă. Dar nu a făcut-o, "mulţumită" implementării unui cult al personalităţii asemănător doar cu cel instituit de "Great Leader" şi "Dear Leader" în Coreea de Nord. Nenumărate milioane de dolari s-au cheltuit absurd pe proiecte ce nu făceau decât să-l glorifice în cele mai ciudate moduri pe Türkmenbaşy. Avantajele despre care vorbeam se referă în primul rând la bogăţia de gaz pe care stă ţara, fiind al patrulea producător mondial. În comparaţie cu celelalte state central asiatice desprinse din URSS, hai să le şi dăm numele, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan şi Kazahstan, Turkmenistanul are cea mai scăzută populaţie, deci nu foarte multe guri de hrănit...şi nici de închis, avea să ne-o demonstreze regimul despotic al lui Nyiazov. La începutul anilor 30, pentru a putea stăpâni mai bine noile teritorii incluse în Uniune, Stalin a creat graniţe artificiale republicilor preponderent islamice, astfel încât în fiecare republică se găsesc minorităţi importante din ţările vecine sau din Rusia. Şi din acest punct de vedere Turkmenistanul este cel privilegiat, turkmenii reprezentând în ţara lor peste 85% din populaţie. După prăbuşirea URSS, a fost singurul stat central asiatic care nu s-a confruntat cu probleme etnice. Uzbekistanul, Kirghistanul şi Tadjikistanul împart Valea Fergana, o zonă fertilă, dar foarte neomogenă etnic, intenţionat divizată de Stalin pentru a avea permanent o sursă de tensiuni în zonă. Periodic, aici au loc grave conflicte interetnice. Kazahstanul, cel mai mare stat din zonă, are o mare minoritate rusă (circa 30% din populaţie) cu care deşi localnicii nu au avut conflicte violente, nu este foarte agreată de mare parte a kazahilor. Un motiv în plus pentru care Turkenistanul ar fi trebuit să fie "cu un cap" peste celelalte vecine. În 1999, anul în care despotul Niyazov s-a proclamat preşedinte pe viaţă (într-un interviu susţine că aşa i-a cerut poporul!), 48% dintre turkeni trăiau sub limita de sărăcie, asta într-un stat foarte puţin populat şi cu imense resurse de gaze naturale.


Pentru a putea scrie acest post am recitit tot ce am găsit despre Niyazov, plus că am urmărit nişte documentare pe Youtube. Rămân la părerea iniţială că Niyazov nu a fost diabolic, ci pur şi simplu a fost nebun de legat...sigur, a avut acea viclenie atât de caracteristică tuturor dictatorilor, dar în esenţă acţiona nu ca un om calculat ci după stări de moment, după cum se trezea de dimineaţă. La un moment dat spunea că nu îi face cinste să vadă pozele lui peste tot prin ţară, dar dacă asta e voinţa poporului turkmen, el se supune. Nu cred că această declaraţie conţine vreun dram de ironie fină ci doar scoate la iveală psihicul bine zdruncinat al tătucului. Spre deosebire de alţi tirani ai secolului XX (îmi vin acum în minte Pol Pot şi Miloševic), Niyazov nu a excelat la capitolul inteligenţă. A obţinut o diplomă de inginer electrician - aşa cred că se numeşte, după care a avut o tentativă de a studia în Rusia, dar a fost dat afară ca urmare a slabei sale pregătiri. Văzând cum stă treaba, a intrat în rândurile Partidului Comunist (ce era de făcut când realizai că nu eşti foarte înzestrat?), ajungând în 1985 primul secretar al aripii partidului din Turkmenistan. A susţinut fără rezerve puciul împotriva lui Gorbaciov, aliniându-se aripii dure a partidului, iar după eşecul acestuia a susţinut separarea Turkmenistanului de deja muribunda Uniune Sovietică, lucru înfăptuit în octombrie 1991. Anul următor a fost ales primul preşedinte al noului stat, fiind singurul candidat:). Din acest moment, preia frâiele puterii şi se impune până la moartea sa ca unul dintre cei mai despotici, excentrici şi autoritari lideri ai lumii, surclasând lejer orice alt regim din fostele republici sovietice - şi să ne fie iertat dar nu e deloc uşor, în afara ţărilor baltice, cam toate celelalte state au rămas fidele "conducătorului iubit" fie că s-a numit Lukaşenko sau Nazarbaiev.


Nici nu ştiu cu ce să încep, atât de multe ar fi de spus despre decretele şi deciziile celui autointitulat "Excelenţa sa, Saparmurat Niyazov Türkmenbaşy, preşedinte al Turkmenistanului şi lider al Cabinetului de Miniştri"...Türkmenbaşy se traduce prin "Lider al tuturor turkmenilor", prin acest apelativ el dorind să se impună ca o personalitate marcantă aşa cum o făcuse cu peste 70 de ani în urmă Mustafa Kemal, supranumit Ataturk. Cultul personalităţii va căpăta dimensiuni absolut groteşti, cred că nici Ionesco la un pahar cu Beckett nu ar fi putut imagina un astfel de spectacol al absurdului: oraşul-port Krasnovodsk se va numi Türkmenbaşy, la fel şi multe şcoli, principalul aeroport al ţării şi chiar un meteorit! (dacă aşa a cerut poporul, poţi să zici nu?). În eforturile sale de a se desprinde de imaginea de fost stat sovietic, de a întări noul statut al ţării şi de a se redefini cultural, schimbă alfabetul chirilic cu cel latin...până aici toate bune şi frumoase, dar într-o zi îi sar dracii şi redenumeşte lunile anului şi zilele săptămânii după numele membrilor familiei sale, a lui personal şi a unor eroi ai istoriei turkmene. Începe în forţă, luna ianuarie (Ýanwar) se va numi...hai că ştiţi, lăsaţi modestia deoparte...exact, se va numi Türkmenbaşy. Aprilie (Aprel) va deveni Gurbansoltan, numele mamei sale decedată într-un cutremur când mezinul avea doar opt ani, septembrie se va metamorfoza în Ruhnama, cartea terminată de Niyazov în luna septembrie, ce va deveni un al doilea Coran (la propriu!) pentru turkmeni. Anul se va termina cu Bitaraplyk (neutralitate - de unde şi până unde veţi întreba, păi Niyazov a declarat Turkmenistanul total neutru) în loc de Dekabr (decembrie). Zilele săptămânii vor avea nume de felul Ýaşgün (ziua tinerilor - "fosta" marţi) sau Sogapgün (ziua justiţie, ex-joi). În iulie 2001 se trezeşte cu faţa la pernă într-o zi toridă şi închide toate internet-cafeurile din ţară. Printre cele mai catastrofale şi demente decizii este închiderea tuturor spitalelor din afara capitalei...va motiva decretul prin faptul că bolnavii ar trebui să vină în capitală să se trateze (într-un stat cu suprafaţa dublă celei a României). Câţi amărâţi n-or fi murit de la vreo infecţie la măsea sau cine ştie de la ce altă banalitate. Nu mai vorbim de un infarct de exemplu, care devenea pentru provinciali sinonim cu un glonte în cap. Şi mai era ceva absolut monstruos, jurământul lui Hipocrate a fost înlocuit de un jurământ adresat de către medici lui însuşi:)). După închiderea spitalelor din provincie, închiderea tuturor librăriilor a fost pistol cu apă, domnul preşedinte motivând că singurele două cărţi ce trebuie citite sunt Ruhnama, scrisă de majestatea sa şi Coranul. În ianuarie 2006, loveşte decisiv cu un croşeu populaţia în vârstă, tăind o treime din pensiile din ţară (da, da nu le-a mai dat nici un ban, uite aşa) şi reducând alte 200.000. Tot răul spre bine, măcar nu-i mai vedeau zi de zi moaca pe bancnote. Pentru a veni în sprijinul a ceea ce am declarat mai sus cum că deciziile sale erau cel puţin contradictorii, Türkmenbaşy graţia în fiecare an un număr mare de deţinuţi în luna Ramadanului. Spre exemplu, în 2005, a eliberat nu mai puţin de opt mii de pârnăiaşi, decizia servind la "întărirea valorilor morale ale societăţii turkmene". Deasemenea încă de la începutul mandatelor sale, apa, gazul, electricitatea şi sarea au fost gratuite pentru toată lumea, decizie readoptată în 2000 pe o perioadă de alţi douzeci de ani.


De-a lungul anilor a elaborat o serie de decrete şi legi ce ar stârni hohote de râs oriunde în lume, în afara Turkmenistanului. Dansul, opera şi circul au fost interzise pentru că "nu fac parte din cultura tradiţională turkmenă". În urma unei operaţii la inimă în 1997, căcănarul a trebuit să se lase de fumat...numai că a interzis fumatul în locuri publice în toată ţara (inclusiv miniştrilor săi), după care şi mestecatul tutunului. A interzis playback-ul (poate pentru că îl poate face şi o surdo-mută), iar în capitală fiecare cetăţean putea avea maxim un câine sau o pisică ca şi animale de companie. Într-o zi a spus scurt şi răspicat: "Bă băieţi vreau şi eu un palat de iarnă (patinoar) în apropierea capitalei"..."Păi şefu vara e cald de mori, e şi deşert"...l-au făcut pe dracu în patru şi în 2008 era gata (deşi bătrânul nu a mai apucat să-l vadă). Interzicerea purtării bărbii şi a părului lung la bărbaţi cred că a trecut neobservată prin desişul de decrete mult mai spectaculoase pe care le-a gândit. Încă una tare: prezentatoarelor de la televiziunea turkmenă le-a fost interzis machiajul deoarece tembelul susţinea că femeile turkmene sunt suficient de frumoase de la mama natură. Poate cea mai ireală interdicţie erau dinţii de aur:). Păi cum de ce, când era mic văzuse el cum mestecă câinii oase astfel că şi-a "sfătuit" poporul să procedeze întocmai. Asta am căutat-o în mai multe locuri pentru că nu-mi venea să cred că e pe bune...din nefericire pentru ei, era foarte pe bune! În vara lui 2004, nenumăraţi fluturaşi împrăştiaţi prin capitală îi cereau demisia. Autorităţile nu au descoperit "agitatorii" aşa că geniul a eliberat din funcţie ministrul de interne şi, deşi populaţia se zbătea în sărăcie, a dispus montarea de cameri de luat vederi în locurile importante din toată ţara pentru prevenirea viitoarelor tulburări. Un fleac, vorba aia. Logo-ul televiziunii de stat era reprezentat de figura aurită, văzută din profil a nebunului.
Alte mici deviaţii ar putea fi schimbarea numelui de "pâine" (çörek) în gurbansoltan eje, numele mamei sale (nu-i ajungea o lună din an, acum o mai şi molfăiau milioane de turkmeni), schimbarea numelui celui mai înalt vârf montan din ţară în Vârful Türkmenbaşy cel Mare, ca şi botezarea unei varietăţi de pepene galben "Türkmenbaşy" :). Am recitit tot şi parcă nu-mi vine să cred că într-un asemenea Absurdistan chiar se putea trăi fără să nu o iei razna - sau poate că era interzis...


Când nu era treabă prea multă pe la birou, se băga la scris...şi azi aşa, mâine aşa, hopa a apărut Ruhnama, un ghid spiritual, moral, de ghidare a fiecărui turkmen pe calea cea dreaptă, combinat cu părţi de autobiografie şi de istorie cu iz naţionalist...mai avea şi două volume, ca să fie îndoctrinarea completă. În scurt timp, dacă erai străin de Ruhnama nu mai aveai nici o şansă. S-a introdus materie obligatorie la şcoală, apoi la multe interviuri se cereau cunoştinţe bune despre carte. S-a ajuns atât de departe încât nu se putea obţine permisul auto fără a da o probă din Ruhnama. Aşa că stimaţi decreţei, pupaţi-i mâna post-mortem tovarăşului Nicu că nu trebuia decât să-i vedeţi puţin freza pe prima pagină, apoi un mic citat despre "societatea multilateral dezvoltată" şi cam gata. În centrul capitalei, s-a ridicat "statuia" Ruhnamei (dacă pot spune aşa), în fiecare zi la 8 dimineaţa giganticul volum (bine că nu le-au pus pe ambele) se deschidea şi un pasaj înregistrat din ea zguduia prin megafoane întreaga piaţă. Niyazov a impus moscheilor ca lângă Coran, să fie la loc de cinste şi Ruhnama. Se pare că au existat refuzuri din partea unor imami, dar imediat s-a luat atitudine şi surse neoficiale spun că unele moschei au fost puse la pământ. În martie 2006, Türkmenbaşy susţine că a comunicat cu Allah care i-a transmis că fiecare student ce va citi cartea de trei ori va ajunge automat în Rai (cred că după acest raţionament Niyazov nici nu a deschis-o).


Jucăria care l-a atras cel mai tare pe neastâmpăratul Saparmurat a fost însăşi capitala ţării, oraşul Aşgabat (Aşhabad după cum era cunoscută în timpul URSS). Oraş relativ recent, cu o istorie de maxim 200 de ani, Aşgabatul este poziţionat în apropierea deşertului Karakum, având o climă foarte aridă şi veri extrem de toride. Două sunt evenimentele marcante din istoria oraşului: primul ar fi cutremurul de pământ din 1948 care a ucis peste 100.000 de oameni, considerat al şaselea cel mai devastator cutremur (din punct de vedere al numărului victimelor) din toate timpurile. Presa sovietică a vremii a evitat să acorde o prea mare amploare evenimentului, oficial fiind înregistraţi 40.000 de decedaţi. Al doilea eveniment este cucerirea independenţei ţării în 1991 şi de aici transformarea sa după bunul plac al lui Niyazov. Pe lângă afişele cu poza zâmbitorului "părinte al naţiunii" ce se puteau găsi la fiecare colţ de stradă, Niyazov a cheltuit sume colosale din bugetul statului pentru a-şi glorifica imaginea. Cea mai infamă astfel de clădire este "Arcul Neutralităţii", ridicat pentru a sublinia poziţia oficială a ţării de stat neutru, un motiv de mare mândrie pentru ţăcănitul din capul statului. Arcul este înalt de 75 de metri şi a costat "doar" 12 milioane de dolari în 1997. Totul ar fi fost în limite rezonabile dacă în vârful arcului nu ar fi fost amplasată o statuie placată cu aur a lui Türkmenbaşy ce se învârtea continuu pentru a fi tot timpul cu faţa la soare!! Noul preşedinte instalat după decesul lui Niyazov (ceva mai puţin opulent în exprimare, dar urmând în mare aceeaşi linie a predecesorului) a dispus demontarea statuii, lucru înfăptuit acum câteva luni. Palatul prezidenţial, numit Palatul Türkmenbaşy a fost ridicat în acelaşi an 1997, tot pentru o sumă colosală de bani. Construcţia este foarte mare, fără prea mult gust (păi de unde atâta gust?) şi este acoperită de o cupolă aurită. Cum tătucul nu merita decât statui de aur, în faţa Monumentului Independenţei (şi el aurit pe alocuri, mult mai urât şi decât Ţeapa Revoluţiei Române din Piaţa Revoluţiei) a fost amplasată una făurită complet din aur. Toate monumentele au acel aer sovietic, dar parcă puţin stilizat. Alte câteva monumente hidoase pot fi găsite în oraş, am mai dat pe net de încă o statuie aurită a defunctului. După moartea sa, urmaşul său în fruntea statului Berdymukhamedov, face încercări timide de a mai atenua din acest sufocant cult al personalităţii, poate nu doar de dragul bravului popor turkmen ci pur şi simplu pentru a-şi face loc şi el în cartea de istorie a Turkmenistanului. Arcul Neutralităţii va fi demontat anul acesta, statuia ce se învârtea după soare a fost deja dată jos. Să nu uităm să menţionăm dintre sinistrele obiective, statuia imensă reprezentând cartea "sfântă" Ruhnama şi enormul palat de iarnă terminat după ce Niyazov trecuse la cele sfinte (sau mai puţin sfinte).


Moartea lui Nyiazov a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat poporului turkmen după dizolvarea URSS. Moştenirea lăsată de el este una neagră. Sistemul sanitar şi cel de învăţământ ajunseseră în pragul colapsului, nenumăraţi doctori şi profesori fugind din ţară. În Turkmenistan a fi doctor presupunea a jura în faţa lui Niyazov în detrimentul lui Hipocrate, iar a fi profesor nu însemna altceva decât a-ţi motiva elevii să înveţe pasaje întregi din Ruhnama pe dinafară. Venită pe neaşteptate, moartea sa a avut un impact psihologic asupra oropsitului popor turkmen: chiar dacă regimul de astăzi este în continuare totalitar, noul preşedinte a readus viaţa pe un făgaş mai uman, redeschizând spitalele din provincie, restituind pensiile tăiate bătrânilor şi abrogând multe dintre decretele excentrice ale dictatorului. Privit din exterior ca o veritabilă sursă de amuzament şi uluială, totuşi trebuie să avem în vedere în fiecare clipă că timp de şaisprezece ani acest bolnav psihic a avut drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor săi. Imaginaţi-vă că aţi fi fost profesor, doctor sau orice altceva în Turkenistanul lui Niyazov. Imaginaţi-vă doar că aţi fi locuit în Turkmenabad, un orăşel din estul ţării situat la 500 de km de Aşgabat şi că într-o seară v-ar fi pălit o violentă durere de dinţi...v-aţi fi făcut rezervare la avion pentru Aşgabat şi...hai la dentist! Asta dacă aţi fi fost printre puţinii care şi-ar fi permis asta, sărăcia fiind omniprezentă în acest stat atât de bogat în resurse. Parcă nu mai e chiar aşa amuzant acum... oricum ar fi, Niyazov va rămâne în istorie ca unul dintre cei mai excentrici, represivi şi despotici lideri ai timpurilor noastre.

Egiptul la răscruce

Evenimentele din Egipt, mult mai mediatizate decât cele din Tunisia, par a lua o întorsătură şi mai dramatică. Dacă lucrurile s-au calmat măcar parţial în Tunisia după fuga lui Ben Ali şi mai apoi după formarea noului guvern din care lipsesc membrii fostului partid de guvernământ (cu excepţia primului ministru, acelaşi din era Ben Ali), în Egipt treaba începe să se complice. Cauzele nemulţumirilor din toate statele lumii arabe care s-au confruntat cu proteste în ultimele două luni sunt în mare, similare: şomajul şi lipsa locurilor de muncă, creşterea preţurilor alimentelor de bază, corupţia din rândul conducătorilor, absenţa totală a democraţiei (libertatea presei, alegeri libere, libertatea de exprimare) şi un sentiment de lehamite la adresa conducătorilor tolăniţi de prea multă vreme în fotolii.


După cele şapte zile de proteste împotriva lui Mubarak care au avut ca singur rezultat până aseara schimbarea guvernului, după ce poliţia a dispărut de pe străzi lăsând loc pe alocuri haosului şi jafurilor şi după ce armata a declarat că nu va interveni în forţă, chiar credeam că soarta lui Mubarak este pecetluită. Naivitate mare... Nu mai vorbim de schimbarea de ton a marilor puteri care ani de zile au mâncat din aceeaşi troacă cu octogenarul Hosni, iar acum îi cer să asculte glasul poporului. Dar, ca orice om politic experimentat, aseară a ieşit la televiziune şi a declarat că nu va mai candida la alegerile din toamnă, a promis reforme politice şi a punctat că va rămâne în funcţie până la finalul mandatului pentru a asigura o tranziţie democratică la viitoarele alegeri... a fost o mişcare de vulpoi bătrân, care a spus exact ceea ce trebuia pentru ca situaţia să se întoarcă (cât se mai poate) în favoarea sa. Mi-a adus aminte de vicleşugurile lui Pipo Inzaghi în careurile adverse şi de abilitatea sa de a evita offside-urile - exact ce a făcut aseară şi Mubarak. Acum legitimitatea protestelor este parţial pusă sub semnul întrebării. Aţi vrut să plece, aţi obţinut promisiunea lui, acum pentru binele ţării, duceţi-vă acasă. Unii se vor duce, mai ales după scenele de violenţă sălbatică de astăzi când susţinătorii regimului au atacat manifestanţii cu ce au prins la mână. Brusc au apărut 20.000 de oameni ai lui Mubarak, brusc armata s-a făcut că plouă permiţându-le acestora accesul în Piaţa Tahrir (un nou simbol al luptei pentru democraţie) unde era evident că va ieşi un măcel. Scenele cu suporterii lui Mubarak pe cămile atacându-i pe ceilalţi cu bâte, bare de metal, pietre şi (am citit undeva) chiar macete îmi aduc aminte de dramaticele episoade din Sudanul vecin când miliţiile pro-guvernamentale Janjaweed atacau călare satele din Darfur, omorând oamenii şi arzând sate întregi. Suporterii lui Mubarak s-au adunat la fel de spontan precum minerii din Valea Jiului acum mai bine de două decenii...nu neg că printre atacatori erau şi susţinători civili ai preşedintelui (vă mai aduceţi aminte: noi muncim, nu gândim!), dar e evident că ciocnirea aparent spontană de astăzi din cele două tabere a fost bine dirijată. Iar speech-ul emoţionant de aseară a lui Hosni ("Pe pământul acestei naţii iubite am trăit, am luptat, ei i-am apărat suveranitatea. Pe pământul ei voi muri") nu a făcut decât să ofere pretextul necesar unei astfel de manifestări populare de simpatie. Toţi dictatorii par şcoliţi într-un laborator imens în care zi de zi, oră de oră se predau ore de manipulare. Chiar dacă poate unii nu excelează la capitolul inteligenţă, compensează cu vârf şi îndesat prin viclenie...mă gândesc acum doar la Ceauşescu şi Idi Amin.


E posibil ca Mubarak să declanşeze un război civil prin încăpăţânarea sa. Dar nu va avea niciodată asta pe conştiinţă pentru că el a cedat protestelor străzii, a promis cu inima deschisă reforme şi o tranziţie democratică, e vina lui că turbaţii ăştia de fundamentalişti nu vor să plece acasă? Suporterii lui da, sunt violenţi, dar sunt aşa pentru că nu mai suportă incertitudinea, pentru că vor să-şi crească copiii mai departe într-un Egipt prosper şi civilizat, pentru că apără ţara de huligani. Sper să nu se ajungă doamne fereşte la război civil, dar cu siguranţă ţara îşi va reveni cu greu din ceea ce s-a întâmplat azi. Ca noi după mineriadă.


Cred că urmărind comod întorsătura evenimentelor din fotoliul său de piele în care stă tolănit, încălţat cu nişte papuci moi şi primind un binemeritat masaj de la frumoasa Leila, Ben Ali, acum înconjurat de petrol din toate părţile, îl invidiază în sinea sa pe prietenul Hosni pentru abilitatea de care el nu a fost în stare să dea dovadă.


Este o nebunie să se arunce cineva la pronosticuri, eu cred însă că situaţia se va înrăutăţi în Egipt. Protestatarii nu cred că vor ceda, e genul de act pe care ori îl duci la bun sfârşit, ori stai acasă de la început, iar majestatea sa a dat un semnal clar că nu are de gând să petreacă iarna prea departe de Hurghada şi Sharm el Sheikh... rămâne de văzut şi ce mai ciripesc "mai mari lumii".


La fel ca şi în Tunisia, plecarea (prezumtivă) a lui Mubarak din fruntea statului ar putea deschide un nou drum plin de nenumărate obstacole. Mulţi se tem de opoziţia islamică, mult mai puternică decât în Tunisia, grupată în jurul Fraţilor Musulmani. E o temere întemeiată, dar dacă alegerile libere le vor da câştig de cauză, votul va trebui respectat. În Algeria anilor 90 nu a fost respectat, iar războiul civil ce a durat mai bine de un deceniu a făcut prăpăd. Dar mai e mult până acolo, până una alta tătucul Hosni se ţine bine...

Tematica

Sunt atât de multe lucruri de spus, de scris şi de dezbătut despre ţările mai puţin dezvoltate încât m-am gândit să împart articolele pe care le voi posta în trei capitole distincte: primul, se va numi "În actualitate" şi va pune pe tapet evenimentele cele mai fierbinţi din zilele noastre - spre exemplu acum revoluţiile din Tunisia şi Egipt sau alegerile din Cote D'Ivoire. Al doilea set de articole se va referi la "Personalităţi marcante", mai cunoscute sau mai puţin cunoscute. În fine, în cel de-al treilea voi spune câte ceva despre diferite evenimente (războaie, genocide, masacre, lovituri de stat şi alte astfel de întâmplări "roz" din existenţa lumii a treia). Apropo de lovituri de stat, am auzit de la persoane mai în vârstă că printre cele mai banale ştiri ale "Telejurnalului" televiziunii române din anii 60 - 70 erau cele referitoare la "încă o lovitură de stat". Majoritatea aveau loc printre palmierii Africii negre, numai în Benin (Dahomey pe vremea aia) având loc cinci astfel de evenimente între 1963 şi 1972. Deci subiecte sunt suficiente (din păcate prea multe aş spune), timp şi "putere de muncă" să se găsească:)...