vineri, 8 aprilie 2011

Alegeri în Kazakhstan


Plictisit de atâta liniaritate în viaţă, eternul preşedinte kazah Nursultan Nazarbaiyev a devansat alegerile din 2012 cu un an, astfel că pe 3 aprilie a fost zi de vot...oare o să-l mai voteze poporul sau de nicăieri va apărea un lider al opoziţiei care îl va detrona de la putere după fix douăzeci de ani? Cum răspunsul îl ştia toată lumea, n-avea ce să se întâmple rău cu acest scrutin, mai mult, puţin "enterteinment" nu strică nimănui. A doua zi, rezultatele deja erau date publicităţii, participarea la vot fiind una masivă, de 89%, iar învingătorul fiind cel care trebuie:), tovarăşul Nazarbaiyev, cu 94.82%, un scor frumuşel am putea spune. Totuşi preşedintele ar trebui să aibă în vedere că 5.18% dintre alegători nu l-au ales, iar pe alţi 11% i-au durut în cot de scrutinul său. O situaţie care ar putea deveni dacă nu periculoasă, măcar neplăcută...
Trecutul, actualul şi viitorul preşedinte a mai avut trei contracandidaţi de formă, fiecare dintre dânşii fiind un mare susţinător al pilonului din fruntea ţării. Unul dintre ei, Mels Eleusizov, din partea ecologiştilor, a declarat că el însuşi a votat pentru Nazarbaiyev pentru a aduce un omagiu câştigătorului...ce gest frumos, de fair-play, rar vezi aşa ceva în zilele noastre. Ia stai, cum adică, câştigătorul se ştia dinainte??...nu se ştia, ei, asta-i bună, doar că domnul Eleusizov, ca un bun ecologist ce este a consumat nişte hrană bio pe bază de ciuperci în seara dinainte scutinului după care l-a visat toată noaptea pe Nazarbaiyev agitânu-şi ameninţător sceptrul în aer. A considerat că este un semn de la Allah şi a votat în consecinţă. Una peste alta toată lumea este fericită: băieţii ăştia trei au primit şi ei un 2% fără a fi arestaţi, iar epopeea tovarăşului Nursultan continuă nestingherită în fruntea jocului său de strategie preferat numit Kazakhstan. La mai mare tovarăşe, să ne trăieşti!

joi, 7 aprilie 2011

Interviu special


Jurnalismul de război este un subiect aproape necunoscut în România. Nu e atractiv, bârfele lipsesc, poveştile siropoase despre vip-uri la fel. Poate acesta e şi motivul pentru care ţara noastră are un singur jurnalist de război în adevăratul sens al cuvântului. Un om pasionat, extrem de modest şi de plăcut. Mulţi îl consideră nebun, majoritatea acestora nu au habar ce înseamnă cu adevărat să fii un bun jurnalist, un profesionist desăvârşit. Aţi ghicit, este vorba despre Adelin Petrişor. I-am citit pe nerăsuflate cartea "Războaiele mele", o carte scrisă din suflet în care rememorează multe întâmplări din deplasările sale în zonele de război. E evident că are şi talent de povestitor, şi umor, şi o fină ironie... recomand cu cea mai mare căldură această carte în care Adelin trece în revistă o parte din "plimbările" sale în cele mai fierbinţi zone din lume: Irak, Afghanistan, Liban, Libia, Iugoslavia etc.

Prin bunăvoinţa sa, am realizat şi un interviu pe care am onoarea să-l redau mai jos. Aşa cum îl ştim şi de la televizor, a fost foarte politicos şi a acceptat din prima acest scurt interviu, motiv pentru care doresc să îi mulţumesc încă o dată.




Întrebare: Domnule Petrişor, sunteţi în televiziune de mai bine de 15 ani, deja sunteţi cunoscut românilor prin corespondenţele dumneavoastră din cele mai fierbinţi locuri ale lumii. Cât de greu v-a fost la început, când numele dumneavoastră nu spunea mai nimic, să convingeţi mai marii televiziunilor la care aţi lucrat că puteţi acoperi cu succes evenimente de o asemenea importanţă? I-aţi îndruma pe tinerii pasionaţi să vă urmeze drumul?

Răspuns: Nu cred ca a fost foarte greu. Am avut norocul sa incep in momentul in care trebuia umplut golul din presa de dupa 1990. La Tele 7 abc am reusit sa il conving pe patron sa-mi dea bani sa merg in Liban. Mi-a dat 3000 de dolari. Am avut bani de avion si cazare. Nu prea aveam pentru mancare. Imi aduc aminte ca impreuna cu Misu Nagy, opreratorul, mancam saorma si beam un pepsi. Cam asta era masa. Dar nu a fost rau. Am facut un reportaj care a intrat la Reporter Tele 7, cea mai tare emisiune de reportaj din acel moment. Era prin 1996 si a fost prima mea deplasare intr-o zona de razboi. Legat de tineri, nu prea-mi place sa dau sfaturi. Cei care vor dori sa urmeze aceasta cale, o vor face cu siguranta.


Î: Meseria pe care o practicaţi este una plină de împliniri profesionale, dar şi de riscuri, de suişuri şi coborâşuri. V-a trecut vreodată prin minte, în vreuna dintre lungile şi complicatele dumneavoastră deplasări să renunţaţi la ea? Şi dacă da, care anume a fost acea picătură care a umplut paharul astfel încât să luaţi în considerare o asemenea variantă (depărtarea de casă şi de cei dragi, condiţiile grele din anumite zone de conflict, frica, faptul că nu sunteţi apreciat acasă pe măsura eforturilor şi riscurilor pe care vi le asumaţi - şi aici mă gândesc la episoade ca cel cu interviul luat lui Arkan şi nedifuzat etc)?

R: Nu m-am gandit sa ma las de meserie in nicio deplasare. In 2010, am stat aproape un an acasa, cu Maria si Smaranda care abia se nascuse. Uitandu-ma la ce e prin televiziuni, mi-a trecut prin cap sa-mi schimb job-ul. A venit oferta TVR-ului si am zis ca merita sa incerc.:)



Î: În situaţii extreme, oamenii se comportă altfel unii faţă de ceilalţi, sunt mult mai solidari şi umani, să spunem. În cartea dvs vorbiţi despre multe situaţii în care ceilalţi jurnalişti străini v-au fost ca o familie. Aţi cunoscut nenumăraţi jurnalişti de conflict cu care aţi împărţit momente de panică, de frică, de deznădejde, uşurare sau bucurie. Cu câţi dintre aceştia aţi rămas prieten, se menţin aceste relaţii deosebite şi după întoarcerea fiecăruia acasă, sau sunt doar nişte relaţii care se înfiripă acolo, în tensiunea momentului şi se evaporă apoi odată cu întoarcerea la normalitate?

R: Nu. In razboi se leaga prietenii pe viata. Eu sunt prieten bun cu Elena Iontcheva, cel mai mare corespondent de razboi bulgar. Am cunoscut-o in Alger, in 1997. In 2003, in Bagdad am trecut impreuna prin diverse intamplari. Am ramas prieteni.



Î: Majoritatea conflictelor pe care le-aţi acoperit de-a lungul vremii au fost cele cu mediatizare mare în toată lumea, implicit şi în România ( Războaiele din Afghanistanşi Irak, Revoluţia din Egipt, conflictul armat din Liban între miliţiile Hezbollah şi armata israeliană etc ). V-aţi gândit vreodată să ajungeţi şi în zone de conflict mai puţin mediatizate, şi aici mă refer în principal la Africa neagră, spre exemplu acum aţi merge ca jurnalist de război în Cote D'Ivoire ? Care este secretul lipsei corespondenţilor români din astfel de zone, refuzul jurmaliştilor români de război sau mai marii trusturilor media care nu acceptă să finanţeze deplasări atât de costisitoare şi periculoase? Sau ambele? (Citindu-vă cartea, am idee care ar fi:), dar aş vrea să ştiu răspunsul dumneavoastră)


R: Este vorba si despre proximitate. Sunt conflicte care sigur nu sunt intelese de publicul nostru. De multe ori patronii nu dau bani tocmai pentru ca deplasarile in astfel de zone sunt costisitoare, iar audienta nu ar justifica efortul financiar. In ultima vreme, televeziunile mari din Romania s-au miscat ceva mai bine. Au fost corespondenti in Egipt, Japonia, Tunisia, la granita cu Libia. E un semn bun.



Î: Fără discuţie meseria dumneavoastră este una extrem de riscantă, lucru evident pentru toată lumea. Cum reuşiţi să vă motivaţi pentru o nouă deplasare, o nouă "porţie de adrenalină", având în minte momentele din trecut în care aţi fost la un pas de moarte din cauza meseriei dumneavoastră, cât de vulnerabil vă simţiţi "acolo" la mii de km de casă? Cât de dificil este să împăcaţi această meserie cu viaţa de familie?

R: Este destul de complicat sa impaci si familia si meseria, insa nu e imposibil. Deplasarile in zone de risc nu sunt chiar in fiecare zi. Da, cand esti departe, in momentele de respiro te gandesti la cei de acasa. Ti-e dor de ei, abia astepti sa-i revezi. Vorbesc des la telefon cu Maria, mama, tata. E ok. Ne descurcam.:)