luni, 24 ianuarie 2011

Revoluţia tunisiană


Acum mai bine de o lună am scris câteva generalităţi despre regimul dictatorial tunisian al veteranului Zine el Abidine Ben Ali. Nici prin cap nu-mi trecea că peste atât de puţin timp vom vorbi la trecut despre regimul său. Aflat la putere încă din 1987, se părea că septuagenarul Ben Ali va putrezi în scaunul de preşedinte. Dar miracolul s-a produs pentru poporul tunisian şi în urma protestelor începute la mijlocul lui decembrie, dictatorul a fugit împreună cu o parte din membrii familiei în Arabia Saudită pe data de 14 ianuarie. Acum rămâne de văzut doar dacă Tunisia va fi în stare să parcurgă anevoiosul drum spre o democraţie viabilă (cred că ar fi o premieră în lumea arabă) sau va cădea în plasa luptelor interne şi a haosului aşa cum s-a întâmplat cu vecinii algerieni la începutul anilor 90.


Pe fondul deteriorării nivelului de trai (şomaj ridicat, creşterea preţurilor la produsele de bază, perspective din ce în ce mai puţine pentru tineret), coroborat cu problemele vechi ale ţării şi anume corupţia la nivel înalt şi cenzura atotputernică, majoritatea tunisienilor se săturaseră de omniprezentele poze ale preşedintelui şi mai ales de prezenţa sa şi a apropiaţilor în fruntea statului. Protestele au început la mijlocul lui decembrie 2010 atunci când un tânăr al cărui nume a devenit sinonim cu sacrificiul, Mohamed Bouazizi, s-a autoincendiat în faţa unei clădiri administrative din oraşul natal, Sidi Bouzid. Tânărul a recurs la acest gest extrem din cauza sărăciei şi a imposibilităţii de a-şi găsi un loc de muncă. A decedat două săptămâni mai târziu, nu înainte de a fi vizitat la spital de însuşi tovarăşul Zine.


Aceasta a fost scânteia, la propriu şi la figurat, care a declanşat prăbuşirea în mai puţin de o lună a unui regim vechi de peste două decenii. Protestele începute timid în Sidi Bouzid în semn de solidaritate cu gestul lui Bouazizi au fost reprimate în mod brutal de poliţia tunisiană, peste şaptezeci de persoane pierzându-şi viaţa. Treptat, oamenii au prins curaj şi au luat cu asalt străzile din principalele oraşe tunisiene. în frunte cu capitala Tunis. Deja piesele jocului de domino începuseră să se prăbuşească...


La începutul lui ianuarie, avocaţii, urmaţi de profesori au intrat în grevă. Lucrurile începeau să devină serioase şi pentru regimul aparent nemuritor al lui Ben Ali. De la instalarea sa în fruntea ţării nu se mai confruntase niciodată cu proteste de o asemenea anvergură. Iniţial a urmat represiunea: arestări, bătăi în sediile "miliţiei", utilizarea muniţiei de război pentru a dispera mulţimile şi discursuri ce înfierau protestatarii "terorişti". Totul pentru a intimida protestatarii şi pentru a restabili ordinea. Dar efectul a fost opus celui scontat de autorităţi, protestele s-au extins în toată ţara, "acum ori niciodată" păreau a-şi spune tunisienii. Simţind pericolul, Ben Ali a promis 300.000 de noi locuri de muncă, fără a da alte detalii. Pe 10 ianuarie toate şcolile şi universităţile au fost închise pe termen nelimitat. A fost prima dată când m-am gândit serios că Ben Ali o să pice. A urmat un alt anunţ menit să calmeze spiritele şi anume că odată cu terminarea prezentului mandat (adică 2014), nu va mai candida la viitoarele alegeri. Nimeni n-a luat în seamă aceste ultime încercări disperate ale preşedintelui de a-şi salva scaunul, dimpotrivă era evident că nu mai e cale de întoarcere.


Pe 14 ianuarie Ben Ali a dizolvat guvernul şi a declarat stare de urgenţă, fiind interzise adunările în grupuri mai mari de trei persoane. Simţind că armata e pe punctul de a-i întoarce spatele, Ben Ali şi o parte din numerosul său clan fuge în Malta cu patru elicoptere, după care, neprimind permisiunea de a ateriza pe teritoriul francez, se "reorientează" către Arabia Saudită, ţară care, în urmă cu 30 de ani îi făcuse acelaşi favor şi unui alt personaj "legendar" al Africii, Idi Amin al Ugandei. Se pare că soţia ex-preşedintelui, Leila, a luat de la banca centrală din Tunis şi o tonă jumate de lingouri de aur...nu avem informaţii dacă le-a cărat cu cârca sau oricum altfel.


Primele ore fără Ben Ali seamănă izbitor cu după amiaza zilei de 22 decembrie 1989. După entuziasmul de început, începe să se tragă, nimeni neştiind cine cu cine se luptă, victime căzând ca peste tot în majoritate civilii. Primul ministru, în funcţie din 1999, încearcă să se depărteze de imaginea de mână dreaptă a dictatorului şi propune un guvern de uniune naţională în care partidele politice interzise de atâta amar de vreme vor avea reprezentanţi pentru prima dată într-un guvern al statului nord-african. Cabinetul are totuşi câţiva miniştri afiliaţi partidului lui Ben Ali, RCD, văzuţi de populaţie ca şi continuatori ai politicii fostului lider. Protestele continuă, populaţia dorind să o "rupă" definitiv cu fostul regim...se aşteaptă alegeri peste şase luni deşi încă nu s-a avansat nici o dată. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în continuare, sperăm în bine pentru poporul tunisian, care încă este sub şocul schimbării de regim. Mulţi nu credeau că le va fi dat să trăiască ziua în care bannerele uriaşe cu poza preşedintelui surâzător vor fi doar o amintire.


Cam acestea ar fi evenimentele petrecute în Tunisia luat în ordine cronologică. Dar problema este mult mai complexă, la fel cum toată situaţia în lumea arabă este extrem de complexă şi cu multe ramificaţii. Spre deosebire de "Revoluţia română", revoluţia tunisiană chiar a fost cu adevărat revoluţia poporului. Acum o lună nimeni nu ar fi mizat pe fuga lui Ben Ali. E foarte simplu de argumentat. Statele Unite şi cele europene se aflau în relaţii foarte bune cu regimul de la Tunis. La fel ca şi alte regimuri totalitare din lumea islamică (Bouteflika în Algeria, Mubbarak în Egipt, Karimov în Uzbekistan) şi regimul Ben Ali era un pion important în aşa zisul război împotriva terorismului. Motiv pentru care statele civilizate au închis ochii repetat la încălcarea drepturilor omului în aceste ţări. Deci e evident că spre deosebire de căderea regimurilor comuniste, marile puteri nu aveau nici cel mai mic interes ca "prietenul" Zine să părăsească corabia puterii. Evident că odată evenimentele produse, tot vestul "este alături" de greu-încercatul popor tunisian şi denunţă toate porcăriile pe care tătucul le făcea cu bună ştiinţă. Acesta este şi motivul pentru care protestele din Tunisia au ocupat un loc secundar în presa occidentală, spre deosebire de cele din Iran spre exemplu când ţineau capul de afiş al presei de pretutindeni. Dar ce diferenţă între rolul lui Ben Ali şi rolul lui Ahmadinejad în lupta anti-teroristă... Este cel mai bun motiv pentru a ridica în slăvi curajul tunisienilor, ei s-au ridicat atât împotriva unui regim corupt şi represiv, dar simbolic şi împotriva celor ce-l susţineau tacit şi aici mă refer la S.U.A şi Europa de Vest. Au fost multe încercări de a "cumpăra" poporul până în ultima clipă din partea fostei conduceri: promisiuni de noi locuri de muncă, de alegeri fără participarea lui Ben Ali în 2014 şi chiar de alegeri legislative în următoarele şase luni. Curajul tunisienilor i-a însufleţit şi în alte colţuri ale lumii arabe pe cei nemulţumiţi de regimurile corupte, dictatoriale şi represive. În Egipt s-a cântat "Ben Ali spune-i lui Mubbarak că urmează", iar în Algeria vecină protestele continuă şi acum atât împotriva regimului nedemocratic de acolo (dar din păcate destul de necesar în condiţiile precedentelor legate de fundamentaliştii islamici). Poate fi 2011 noul 1989 al ţărilor arabe? Sunt semnale că există acest potenţial, care poate duce lumea arabă atât spre democraţie cât şi spre acutizarea tendinţelor fundamentaliste islamice.


La auzul veştii despre fuga lui Ben Ali n-am ştiut dacă trebuie să mă bucur sau nu. Este o discuţie foarte lungă şi complexă despre cât de viabil este sistemul democratic în lumea arabă, o lume în care tradiţiile ancestrale şi religia islamică cam vin în contradicţie cu principiile democraţiei aşa cum le vedem noi cei din partea asta de lume. Tunisia este în faţa unei provocări imense: poate deveni prima ţară arabă în care să fie instituit un regim democratic. La fel de bine poate cădea pradă unor tensiuni ce pot duce chiar la război civil, cazul Algeriei de la începutul anilor 90 fiind concludent. Pe scurt, în urma presiunilor, regimul aflat la putere în Algeria a acceptat introducerea sistemului pluripartit şi scoaterea din ilegalitate a tuturor formaţiunilor politice. Numai că alegerile din 1991 au fost câştigate categoric de islamiştii mai puţin moderaţi, aşa că armata a organizat o lovitură de stat şi a preluat puterea înainte ca ea să ajungă la cei democratic aleşi - Frontul Islamic. A urmat un război civil de o brutalitate inimaginabilă, care a durat zece ani şi a curmat peste 150.000 de vieţi. Şi totul a pornit de la organizarea de alegeri libere! Turismul, motorul economiei tunisiene, va fi cu siguranţă afectat, pentru cât timp, asta depinde de evoluţia situaţiei din ţară. Urmează o perioadă dificilă pentru Tunisia, de tranziţie, încă nu se ştie spre ce, dar tranziţie va fi cu siguraţă. Nu am cum să uit cât de mult mi-a plăcut Tunisia, am rămas într-un fel ataşat de această ţară şi nu pot decât să sper că situaţia se va stabiliza, vor avea loc alegeri libere, iar fundamentalismul islamic nu-şi va găsi solul prielnic în Tunisia.

La ce mi-am mai făcut un blog?

De parcă nu era de ajuns unul singur, acum mi-am mai făcut un blog. Am făcut asta pentru că nu am vrut să încurc borcanele. Mă pasionează atât călătoriile cât şi istoria, în special cea din zonele mai puţin cunoscute ale globului, istoria zonelor trecute de marile puteri la "şi altele". Cine dă doi bani pe drama oamenilor din Zimbabwe, decimaţi de sida şi conduşi de nemuritorul octogenar Bob Mugabe? Câtă lume a auzit de "Lord's Resistance Army", una dintre cele mai infame grupări rebele din lume ce acţionează "în numele Domnului"? Pentru câţi dintre români numele Duvalier este cunoscut? Poate numele Mobutu (Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga) este mai familiar (nu neaparat numele întreg:P), dar cu siguranţă foarte puţini ştiu de drama fostului Zair, actualmente Rep Democratică Congo, de după alungarea "leopardului" în 1997. Auzim la fiecare buletin de ştiri de Afganistan, că au mai murit în urma unui atentat 13 persoane, deja nu mai impresionează pe nimeni...dar de unde şi până unde ţara asta nu mai are linişte de mai bine de treizeci de ani nu pasionează pe nimeni. Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu susţin că sunt eu mai deştept că mai am habar de astfel de date şi informaţii, doar că îmi doresc să le împărtăşesc şi altora care, din lipsă de timp, de informaţii sau din ignoranţă, nu au nici un fel de idee despre dramele omenirii, despre descreieraţii care şi în anul de graţie 2011 au puterea în mult prea multe state. Nu-mi propun să vorbesc numai de cei mai reprobabili dictatori şi criminali, pentru că această lume a treia a dat şi oameni care s-au luptat din greu pentru libertatea lor şi a semenilor, pentru ca ţările lor să scoată capul în lume. Şi îmi vine în minte acum un singur nume: Ahmad Shah Masoud, mujahedinul afgan respectat de toată lumea, care a încercat din răsputeri să aducă liniştea şi democraţia în Afganistan. A sfârşit ucis (după ce scăpase din nenumărate alte tentative de asasinat) cu fix două zile înainte de fatidica zi de 11 septembrie 2001. Sper să pot ţine "în viaţă" acest blog şi îmi doresc să fie vizitat de cât mai multe persoane cărora subiectele abordate să le deschidă apetitul pentru a căuta mai mult, a se documenta mai temeinic şi într-un final, a avea mai multe informaţii şi despre conflictele, personalităţile şi destinele lumii a treia.