Cel mai nou stat al lumii - Sudanul de Sud

Pe 9 iulie 2011 a mai apărut încă un stat pe harta lumii: Sudanul de Sud. Deşi este unul dintre cele mai sărace şi înapoiate state din lume, sudanezii de sud, grupaţi în mai bine de 60 de triburi distincte, sărbătoresc de zor. Au luptat pentru această zi aproape neîntrerupt din 1955. Au murit mai bine de 1,5 milioane de oameni şi s-au refugiat în zonele mai sigure sau în ţările vecine peste 3 milioane de suflete. Deşi războiul a fost o confruntare între sudul negroid, creştin sau animist şi nordul arab musulman, majoritatea victimelor s-au numărat dintre civilii actualului Sudan de Sud, răvăşiţi de foamete, secete şi de o serie de guverne ostile. După 50 de ani de război civil (cu o scurtă pauză între 1972 şi 1983), guvernul de la Khartoum şi rebelii din sud grupaţi în jurul SPLM (Sudan People's Liberation Army) au semnat un tratat de pace la Nairobi la începutul lui 2005, care prevedea garantarea autonomiei Sudanului de Sud pentru şase ani, apoi organizarea unui referendum pe problema independenţei. Referendumul a avut loc anul acesta în ianuarie şi aproape 99% dintre votanţi au optat pentru un stat independent. Sper ca aceşti oameni atât de săraci şi de încercaţi de soartă să-şi găsească în sfârşit liniştea, deşi sunt foarte multe obstacole care pun în primejdie securitatea şi bunăstarea ultimului stat apărut pe hartă.

Lumini si umbre: Genocidul din Rwanda

Când vine vorba despre genocidul din Rwanda este atât de greu să-ţi găseşti cuvintele. Este unul dintre cele mai negre capitole din istoria omenirii, spun asta fără şovăială. Pentru o sută de zile, una dintre cele mai frumoase ţări din lume supranumită şi "ţara celor 1000 de coline" a încăput pe mâna diavolului. Deşi măcinat de conflicte, sărăcie, lipsă de educaţie, secete, dictaturi şi probleme de tot soiul, continentul african nu mai văzuse niciodată asemenea atrocităţi. Pentru cei ce nu ştiu, nu este vorba despre vreun eveniment din evul mediu ci de o nenorocire de care ne despart doar 17 ani. În doar trei luni, au fost măcelăriţi peste 800.000 de oameni. Îndoctrinarea a fost totală: vecinii s-au omorât între ei, doctori, profesori, intelectuali de tot felul au apucat-o pe calea nebuniei şi au uitat că sunt fiinţe umane. Se spune că la sfârşitul genocidului, unul din cinci rwandezi omorâse măcar un compatriot. Mulţi au dat toţi banii pe care îi aveau pentru a fi împuşcaţi în cap şi nu ciopârţiţi cu macetele. Ucigaşii stau pe cadavre şi beau bere. Sunt orbiţi de ură şi sunt convinşi că-şi fac treaba, aşa cum au fost îndemnaţi prin intermediul radioului. Cine nu împărtăşeşte ideile rasiste ale majorităţii este declarat "iniyenzi", adică gândac, şi strivit întocmai. În ascunzători, mamele îşi sugrumă nou născuţii pentru a nu fi descoperite. Rwandezi spun că Dumnezeu colindă prin toată lumea în timpul zilei, însă seara vine şi doarme în ţara lor. Mulţi se întreabă ce se întâmplă cu Dumnezeu, unde a fost în cele o sută de zile în care populaţia ţării a fost decimată. Naţiunile Unite stau cu mâinile-n sân şi se fac că plouă. Au treburi mai importante...la cinci ani de la sfârşitul conflictului, preşedintele Clinton îşi va cere scuze pentru lipsa de reacţie...se strigă sus şi tare: "Never again!". În 2003, începe conflictul de amploare din provincia sudaneză Darfur...Again! Drama Rwandei este una dublă: în primul rând suferinţa inimaginabilă prin care au trecut atâţia oameni, sutele de mii de orfani, fuga în Zair (actualul R.D Congo) a peste două milioane de oameni. În al doilea rând, drama de a fi murit în zadar. Nimeni nu a priceput o iotă din ceea ce s-a întâmplat acolo, nimeni nu a vrut să înţeleagă nimic din acest grotesc episod al istoriei recente.



1. Istorie:

În Rwanda, coexistă din vremuri imemoriale trei etnii diferite: hutu, tutsi şi twa (pigmei). Majoritatea este reprezentată de hutu, 85% din populaţie, în timp ce tutsi sunt doar 14% si twa 1%. Numai că actuala ţară a fost condusă dintotdeauna de o elită tutsi, din care provenea şi regele care a ţinut mereu la respect majoritatea hutu. Tensiunile dintre cele două tabere au fost mult exacerbate de perioada în care ţara a fost colonie belgiană. În anii 30 ai secolului trecut, belgienii au încurajat elita tutsi să se menţină la putere. Tutsi sunt mai înalţi, mai supli, au tenul mai deschis la culoare, iar belgienii i-au încurajat că din acest motiv sunt superiori celorlalţi. Cea mai mârşavă mişcare a fost introducerea cărţilor de identitate etnice. Adică pe buletinul fiecărui rwandez este scrisă (de multe ori ca o sentinţă la moarte) etnia: hutu, tutsi sau twa (foto). Această mişcare este prima piatră pusă la temelia viitoarelor conflicte interetnice care au culminat cu genocidul din 1994. Nici până astăzi, "buletinele entice" nu au fost retrase. În primele zile ale genocidului s-au plătit bani grei pentru a face rost de o carte de identitate pe care să scrie "hutu". Între 1959 şi 1962, pe fondul decolonizării, majoritatea hutu s-a răsculat, având acordul tacit al belgienilor care îşi pierduseră în mare parte interesul în a menţine elita tutsi la putere. Peste 150.000 de tutsi au fugit în ţările vecine, altă sută de mii fiind omorâţi de noii stăpâni ai ţării, hutu. S-a întors roata, iar populaţia hutu majoritară ajunge pentru prima dată la putere cu un puternic capital de ură adunat în sutele de ani de dominaţie tutsi. În 1973, o lovitură de stat îl aduce la putere pe generalul Juvenal Habyarimana, un hutu originar din nordul ţării, care va favoriza elementele hutu (mai ales din nord, un fel de hutu moldoveni), şi îşi va crea o clică care va acapara toată puterea. Să nu-i uităm pe tutsi fugiţi la începutul anilor 60. Vor face copii, îşi vor întemeia familii, vor dori să se reîntoarcă pe pământul natal. La începutul anilor 90, situaţia economică a Rwandei se înrăutăţeşte, astfel că Habyarimana (foto) este presat să organizeze alegeri şi astfel să se treacă la un sistem multipartid. Sutele de mii de "tutsi fără de ţară" , organizaţi de câţiva ani în RPF (Frontul Patriotic Rwandez) simt momentul şi invadează Rwanda din Uganda, cu scopul de a înlătura de la putere vechea orânduire. Va urma un război civil de trei ani, soldat cu numeroase victime de ambele părţi. Guvernul rwandez este ajutat de către Zair şi Franţa (cu care semnase un tratat de apărare în 1975) şi astfel reuşeşte să respingă atacul din exterior. În cele din urmă, în 1993, se semnează un tratat de pace la Arusha, în Tanzania, care pune capăt conflictului de trei ani. Relaţiile dintre majoritatea hutu şi minoritatea tutsi s-au deteriorat continuu în aceşti trei ani de conflict. "Talibanii" hutu, în frunte cu generalul Theoneste Bagosora, nu au fost de acord de la bun început cu tratatul de pace prin care guvernul va avea atât reprezentanţi ai puterii cât şi ai ex-rebelilor tutsi (RPF). Pentru a superviza respectarea acordului de pace, în Rwanda va fi trimisă o misiune de pace, UNAMIR. Cam asta era situaţia în ţară cu un an înainte de începerea genocidului.

2. Genocidul



a)Primele ore:

Data de 6 aprilie 1994 o să rămână probabil printre cele mai nefaste din istoria modernă a Africii. După căderea serii, Kigali a fost zguduit de o explozie uriaşă. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat. În scurt timp la radio se anunţa o veste năucitoare: avionul prezidenţial a fost bombardat, incident ce a provocat moartea preşedintelui Habyarimana dar şi a omologului său din Burundi. Mass-media a pus asasinatul pe seama rebelilor tutsi care voiau cu orice preţ să se descotorosească de preşedinte şi să revină la ordinea socială de dinainte de 1959. S-au făcut repetate anunţuri violente la radio ca "hutu de bună credinţă" să fie vigilenţi şi să-şi "facă treaba până la capăt". Un consiliu de urgenţă format din elementele extremiste s-a întrunit în aceeaşi seara. Consiliul a fost condus de colonelul Bagosora, recunoscut pentru vederile sale extremiste. Ca urmare a acordului de pace din 1993, primul ministru era tot hutu, dar făcea parte din alt partid decât cel de guvernământ, unul mult mai moderat. Agathe Uwiligiyimana (pronunţaţi voi) singura femeie prim-ministru din istoria ţării, a fost asasinată a doua zi dimineaţă, împreună cu alţi politicieni hutu moderaţi care se opuneau idei de a extermina populaţia tutsi. Un grup de 15 soldaţi ai ONU o aveau în grijă pe madame Agathe. Gărzile prezidenţiale au eliberat cinci dintre ei (ghanezi) şi i-au torturat şi omorât pe ceilalţi zece (belgieni), mutare prin care se spera retragerea trupelor ONU, în frunte cu belgienii care erau cei mai numeroşi. Astfel, omorurile în masă puteau începe nestingherite. Franţa şi Belgia şi-au retras personalul din Rwanda, la fel şi celelalte "mari puteri" aflate aici... s-a format un nou guvern, avându-l ca prim ministru pe Jean Kambanda (foto), un anti-tutsi notoriu, iar ca miniştrii pe cei mai extremişti membrii ai partidului defunctului Habyarimana. Totul era pregătit pentru "soluţia finală" în variantă africană.
Asasinarea preşedintelui Habyarimana rămâne un mister. Partidul de guvernământ (MRDN) susţine că vinovaţi pentru acest incident sunt ex-rebelii tutsi care au încercat prin această mişcare să pună mâna pe putere. Aceştia la rândul lor acuză aripa dură a MRDN-ului că s-au descotorosit de preşedinte pentru a-şi putea pune în aplicare planul elaborat încă de la semnarea păcii cu rebelii tutsi: exterminarea etniei tutsi prin orice mijloace. Habyarimana a încurajat procesul de pace, ar fi făcut orice pentru păstrarea scaunului de preşedinte, era recunoscut ca un om foarte corupt care îşi căţărase în cele mai înalte posturi numeroşi membri ai familiei. Încă nu s-a făcut lumină în acest caz, dar foarte probabilă este varianta în care "hardlinerii" hutu au scăpat de preşedinte, găsind în asta motivul perfect pentru a-i manipula pe etnicii hutu în legătură cu pericolul iminent reprezentat de vecinii lor tutsi. De aici până la genocid a mai fost un pas...foarte mic.
Evenimentele din primele ore ale genocidului sunt extrem de importante deoarece subliniază foarte clar că în secunda doi după ce avionul prezidenţial s-a prăbuşit, un mecanism foarte bine gândit s-a pus în mişcare. În numai 12 ore, premisele pentru începerea în deplină legitimitate (din punctul de vedere al extremiştilor) a crimelor erau îndeplinite: un nou cabinet în frunte cu un prim-ministru "loial", descotorosirea de elementele moderate ce stăteau în calea "înfăptuirii ordinii" şi mai ales retragerea unei bune părţi a trupelor ONU. Şi de data asta, amărâţii au fost abandonaţi de marile putori...pardon, puteri. În concluzie, începerea masacrelor a fost la fel de spontană ca şi venirea minerilor la Bucureşti acum mai bine de 21 de ani.



b) Cele 100 de zile:

În cele 100 de zile apocaliptice au murit între 800.000 şi un milion de oameni, adică 10.000 de oameni pe zi, 400 pe oră şi 7 pe minut! Un masacru de asemenea proporţii nu ar fi avut loc fără "ajutorul" necondiţionat al populaţiei. Fizic, nu s-ar fi putut, mai ales având în vedere că a doua zi după prăbuşirea avionului prezidenţial, rebelii tutsi au rupt acordul de pace şi din nordul ţării au pornit un asalt către capitala Kigali, blocând astfel o bună parte a armatei. De fapt au fost două războaie paralele: unul convenţional, între cele două armate, RPF (tutsi) şi armata naţională a Rwandei (hutu), cu oameni în uniforme şi cu tactici de luptă (vorba vine, că în Africa nu prea se pune accent pe tactică) şi unul barbar, între oameni obişnuiţi, în care a fost angrenată aproape întreaga populaţiei. O enormă responsabilitate o are miliţia paramilitară hutu Interahamwe, termen ce într-o traducere aproximativă din kinyarwanda înseamnă "cei ce muncesc împreună"...e evident în ce fel muncesc. Interahamwe a fost creată şi dezvoltată în timp, de către puterea de la Kigali. Nu aveau uniforme, erau civili care seara se duceau acasă, luau masa cu familia şi îşi sărutau copiii de noapte-bună. Evident că existau şi lideri, dar marea masă era formată din civili voluntari. Nu trebuie generalizat: nu toţi hutu au fost extremişti, nici pe departe. Se estimează că 10-20% dintre victime au fost hutu ce au refuzat să ia parte la masacre sau care au ascuns etnici tutsi. Mulţi au fost ameninţaţi că dacă nu iau parte la omoruri, vor fi ei omorâţi. Astfel numărul criminalilor a crescut enorm, ajungându-se la sfârşitul ostilităţilor să se estimeze că unul din cinci rwandezi a omorât măcar un om! Un alt fapt macabru ar fi acela că foarte multe din masacre aveau loc după-amiaza deoarece cei responsabili de evenimente le dădeau din belşug să bea celorlalţi pentru a le stimula instinctele animalice. Punctele de control au împânzit ţara, zădărnicind astfel eforturile civililor tutsi de a fugi în ţările vecine. Aceste checkpoint-uri erau controlate de Interahamwe. Nici o maşină nu trecea necontrolată. Se verificau cărţile de identitate, iar tutsi erau omorâţi, uneori şi hutu care refuzau să ucidă. Mulţi tutsi au falsificat cărţile de identitate pentru sume enorme, însă de multe ori erau recunoscuţi după semnalmente: înalţi, zvelţi, cu buzele subţiri, mai deschişi la culoare. Majoritatea masacrelor s-au înfăptuit cu macetele. Se tăiau la întâmplare mâini, picioare, capete, efectiv victimele erau măcelărite în sensul primar al cuvântului. Norocoşii erau împuşcaţi în cap. Nimeni nu scăpa. O altă "unealtă" de distrugere totală a etniei au fost violurile. Femeile tutsi care scăpau de moarte deveneau sclave sexuale ale unor descreieraţi. Erau violate ore întregi, de către zeci de animale cu chip de om. Nu numai tutsi, ci şi hutu considerate moderate. Între 250.000 şi 500.000 de femei au fost violate, o mare parte dintre ele au fost infestate cu HIV. Din aceste violuri s-au născut peste 20.000 de copii nedoriţi. Drama acestor mame este de neimaginat, eu chiar sunt incapabil să-mi imaginez viaţa lor post-genocid. Unele trăiesc doar pentru aceşti copii, altele îi urăsc de moarte deşi sunt conştiente că bieţii copii nu au nici o vină. Citiţi aici (http://www.foundationrwanda.org/Testimonies.aspx ) mărturii absolut cutremurătoare. La fel ca în conflictul din Bosnia, care se desfăşura în paralel, cele mai absurde şi de neînţeles situaţii sunt cele în care vecinii, prietenii au început să-şi omoare apropiaţii doar pentru că nu erau ca ei. Mulţi supravieţuitori ştiu cine le-a omorât familiile, de multe ori erau vecini sau cunoscuţi. Autorităţile locale au înarmat civilii, le-au făcut rost de arme şi le-au distribuit. Într-un speech ţinut într-o zonă rurală, primul ministru Jean Kambanda a incitat la ură rasială, încurajându-i pe toţi hutu să-şi continue "treaba" începută. La un moment dat a scos din buzunar un pistol şi le-a spus participanţilor că "fiecare hutu trebuie să aibă aşa ceva la el". Imaginile sunt filmate, o să pun linkul deîndată ce îl găsesc. În tot acest iad au existat şi oameni care şi-au riscat viaţa în încercarea lor de a salva civilii tutsi de la exterminare. Unii dintre ei vor rămâne anonimi până la sfârşitul zilelor. Alţii însă sunt cunoscuţi. Generalul Romeo Dallaire, şeful misiunii de pace UNAMIR, care s-a străduit din răsputeri să pună capăt masacrelor, Carl Wilkens, singurul american care a rămas în timpul genocidului în Rwanda în încercarea de a salva copiii tutsi (personalul diplomatic american era de mult evacuat) sau Paul Rusesabagina, cunoscut lumii întregi din filmul Hotel Rwanda, care, deşi hutu, a salvat 1268 de oameni de la moarte adăpostindu-i în hotelul al cărui manager era. Despre el voi scrie un articol separat deoarece lumea trebuie să ştie de existenţa lui.

3. Masacrele



M-am gândit ceva până să pun pe blog imaginea de mai sus. Am hotărât că imaginile spun mai mult decât toate cuvintele din lume şi am încărcat-o. Poza e expusă la Muzeul Genocidului din Kigali şi arată victimele unuia dintre cele mai cumplite masacre din timpul genocidului, în care oamenii strânşi într-o biserică în căutare de adăpost au fost măcelăriţi de către Interahamwe.

Primul masacru a avut loc pe 9 aprilie la doar trei zile de la începerea omorurilor. Peste 100 de tutsi (printre care şi copii) s-au adăpostit într-o misiune a bisericii romano-catolice poloneze. Soldaţii au început să ceară cărţile de identitate şi i-au lăsat să plece pe puţinii hutu refugiaţi. Un membru al gărzilor prezidenţiale a intrat şi le-a spus soldaţilor să nu-şi irosească gloanţele pe acei "inkotanyi" (peiorativ pentru tutsi) căci sunt pe drum 100 de membri Interahamwe cu macete. Aceştia au ajuns în curând şi au început să-i ciopârţească pe cei refugiaţi. Masacrul a ţinut două ore timp în care doi martori, observatori polonezi ONU au încercat să convingă mai marii forţei de menţinere a păcii (care pace?) să intervină. Răspunsul a fost negativ!
În zona Murambi, zeci de mii de tutsi s-au adunat în biserica locală în încercarea disperată de a se salva. Preotul şi primarul i-au direcţionat către Şcoala Tehnică din apropiere, mult mai încăpătoare, spunându-le că vor fi protejaţi de trupele franceze. 65.000 de tutsi s-au îngrămădit acolo, apa şi curentul fiind imediat sistate. Timp de 5 zile, s-au apărat cum au putut, dar pe 21 aprilie au cedat. Soldaţii francezi s-au făcut nevăzuţi şi masacrul a început...aici au murit 45.000 de oameni!!! , iar cei ce au scăpat au fost masacraţi a doua zi într-un incident similar petrecut într-o biserică din apropiere. Este de neimaginat să omori într-o zi 45.000 de oameni. Poate că dacă am înţelege, nici unul dintre noi n-ar mai rămâne zdravăn la cap. Imaginaţi-vă doar toţi locuitorii din Miercurea Ciuc (fără nici o tentă etnică, doar că sunt cam la fel de mulţi ca cei masacraţi) strânşi într-un loc şi omorâţi până la asfinţit... Astăzi pe locul fostei şcoli tehnice este un muzeu impresionant în memoria victimelor nevinovate (foto)
Din nou o similitudine cu drama din Balcani din aceeaşi perioadă: implicarea bisericii şi a preoţilor în masacre. Mulţi preoţi hutu au predat liste cu numele şi adresele celor vizaţi soldaţilor sau miliţiei Interahamwe, uşurându-le munca acestora...întocmai ca unii preoţi sârbi din estul Bosniei, care au închis ochii la fapte asemănătoare.
Nenumărate masacre au avut loc după acelaşi calapod. Toate s-au încheiat prost pentru cei nevinovaţi şi lipsiţi de apărare. În urma genocidului au rămas 400.000 de orfani, din care se estimează ca circa 80.000 au rămas singurii supravieţuitori ai familiilor din care făceau parte. Unii au fost adoptaţi, dar mulţi au rămas pe lumea asta fără nici un sens şi fără nici o noimă...singuri, traumatizaţi, săraci şi vulnerabili.


4. Cum a fost posibil??



a) Rolul UNAMIR - UNAMIR (United Nations Assistance Mission for Rwanda) a fost misiunea trimisă de ONU pentru a ajuta la implementarea şi apoi respectarea acordului de pace semnat în 1993 între guvernul rwandez şi rebelii tutsi. De fapt, pe româneşte, ăştia nu erau lăsaţi să facă nimic, pentru că nu aveau dreptul de a interveni în forţă decât dacă vreun membru al misiunii s-ar fi aflat în pericol. În rest, se fâţâiau de colo-colo în maşinile blindate, iar dacă se întâmpla ca douăzeci de hutu rupţi de beţi să măcelărească vreun etnic tutsi, ei doar raportau mai departe ce au văzut. Puteau interveni doar dacă evenimentele degenerau în acte de genocid - acesta este motivul pentru care întreaga lume s-a ferit să recunoască adevărul în acele zile tragice, pentru a nu fi nevoite să intervină militar. Statele Unite nu voiau să se mai implice activ într-un conflict african, după ce în octombrie 1993, optsprezece americani au fost ucişi şi peste 70 răniţi în bătălia pentru Mogadiscio, din Somalia devastată de război şi foamete. Franţa a avut dintotdeauna relaţii excelente cu Habyarimana (la fel ca cu Bokassa, cu Sekou Toure si cu alti bolnavi ai zilelor noastre), chiar se pare că a ajutat activ armata rwandeză cu arme. Aşa că UNAMIR era sortit eşecului încă de la început, în cazul în care acordul de pace ar fi fost încălcat. Generalul Dallaire (foto) a aflat încă din ianuarie (genocidul a început în aprilie) de urgia ce se pregătea, inclusiv de intenţia extremiştilor de a ucide soldaţi belgieni. S-au descoperit ascunzători în care se găseau arme cu care cei peste 1500 de membrii Interahamwe ce se antrenau în baze militare guvernamentale urmau să "treacă la treabă". În acelaşi scop, în Kigali se făceau liste cu adresele şi numele enticilor tutsi. Răspunsul primit de general la telegrama în care informa birourile ONU de aceste dezvăluiri probabil că reprezintă una dintre cheile evenimentelor. În loc să lărgească atribuţiile misiunii în scopul prevenirii acestor viitoare evenimente, generalul era sfătuit să îl înştiinţeze pe preşedinte de posibila violare a acordurilor de pace. De parcă preşedintele nu ar fi fost la curent cu ceea ce se petrecea!
Începutul genocidului marchează şi lupta disperată a comandanţilor UNAMIR, în frunte cu Dallaire, de a convinge ONU să lărgească atribuţiile misiunii şi să trimită întăriri. Dar uciderea celor zece soldaţi belgieni avea să cântărească imens în decizia ONU de a retrage aproape toate trupele! Din 2500 de oameni, au mai rămas doar 270, restul au fost evacuaţi. Generalul Dallaire a refuzat să părăsească Kigali, deşi a primit ordine directe în acest sens. Cu cei 270 de soldaţi, se presupune că s-a salvat viaţa a mii de oameni. Peste ani, Clinton a recunoscut că a "evaluat prost situaţia" şi că dacă ar fi trimis la timp 5000 de soldaţi putea salva viaţa a peste 500.000 de oameni. Chiar nu mai e nimic de comentat. Oamenii au fost literalmente lăsaţi să fie măcelăriţi. Un episod sinistru s-a petrecut în primele zile ale genocidului, când soldaţii belgieni ce apărau 2000 de refugiaţi dintr-o şcoala au fost evacuaţi. La poartă aşteptau miliţiile Interahamwe, care trăgeau la măsea şi cântau "Hutu Power". După ce belgienii au plecat, băieţii au intrat şi au ucis pe toţi cei aflaţi înăuntru. În ciuda lipsei acute de personal, dar şi a imposibilităţii unei intervenţii în forţă, generalul Dallaire şi alţii din UNAMIR au salvat zeci de mii de vieţi prin simpla lor prezenţă...


b) Pregătirile extremiştilor:



Genocidul a fost minuţios pregătit. Liderii hutu susţin că populaţia hutu a răbufnit după asasinarea lui Habyarimana de către spionii tutsi. Şi Ion Iliescu susţine că minerii au venit la Bucureşti din simţ civic...acum doar n-om pune botul la astfel de vrăjeli ieftine.
În momentul declanşării ostilităţilor, Interahamwe număra circa 30.000 de oameni. Aveau atât macete, cât şi grenade şi chiar puşti Ak-47, emblema lumii a treia. Toate distribuite cu grijă de către guvern. Ca o coincidenţă stranie, imediat după semnarea acordului de pace, oameni de afaceri apropiaţi ai preşedintelui au importat din China 581.000 de macete. Bună afacere, sunt mult mai ieftine ca şi puştile şi orice analfabet ştie ce să facă cu ele...mai ales când din întâmplare are şi un tutsi în raza vizuală. În faţa Tribunalului Internaţional, fostul prim ministru Kambanda a recunoscut că genocidul a fost discutat deschis în şedinţele de partid, şi s-a ajuns la concluzia că "fără tutsi, toate probleme Rwandei vor fi rezolvate". Un rol important în planificarea genocidului l-au mai avut colonelul Theoneste Bagosora (actualmente condamnat la închisoare pe viaţă), generalul Augustin Bizimungu sau Jean Baptiste Gatete, primarul din Murambi.

c) Propaganda:



Într-o ţară cu o rată scăzută de alfabetizare şi cu o evidentă lipsă de educaţie a locuitorilor săi, propaganda poate face "minuni". Este cazul nefericit al Rwandei. După invazia rebelilor tutsi din 1990, Kangura, ziarul puterii, a devenit din ce în ce mai virulent la adresa populaţiei tutsi. În 1992, "ziariştii" extremişti, prm-iştii:) au împărţit fluturaşi cu poza unei macete lângă care stătea scris: "Ce trebuie să facem noi pentru a duce la bun sfârşit revoluţia din 1959?" - cu referire directă la anul primului masacru anti-tutsi, anul în care puterea a fost preluată de etnicii hutu. Cel mai infam articol a fost cu siguranţă "Cele 10 porunci hutu". Legea nr 8 spune: "Hutu trebuie să înceteze a mai avea milă de tutsi". Prima lege: "Fiecare hutu trebuie să ştie că orice femeie tutsi lucrează doar în interesul etniei sale. Astfel că, va fi considerat trădător orice hutu care: se mărită cu o femeie tutsi, se împrieteneşte cu o femeie tutsi, angeajează o femeie tutsi sau trăieşte în concubinaj cu o femeie tutsi.". Pe restul le găsiţi aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Hutu_Ten_Commandments .
Treptat, propaganda scrisă a fost dublată de o şi mai virulentă propagandă transmisă pe calea undelor. Astfel cele două posturi publice, Radio Rwanda (Actualităţi) şi mai ales RTLM şi-au axat întreaga activitate pe o propagandă extremistă de amploare. În 1992, Radio Rwanda a transmis repetat un comunicat în care îi atenţiona pe hutu din Bugesera (sudul ţării) de iminenţa unui atac al etnicilor tutsi şi îi sfătuia să atace ei primii. Armata şi Interahamwe au condus operaţiunile în care sute de tutsi au fost ucişi. Paul Rusesabagina, cel ce a salvat de la moarte nenumăraţi oameni, spunea într-un interviu că orice rwandez are un aparat de radio deschis toată ziua şi că propaganda prin radio a fost de departe cea mai eficientă şi diabolică. Deasemenea s-a marşat mult pe diferenţele dintre cele două etnii, pe nedreptăţile comise de-a lungul secolelor majorităţii hutu şi pe faptul că tutsi doresc cu orice preţ revenirea la vechea orânduire. Populaţia hutu era atenţionată să fie vigilentă căci rebelii tutsi sunt îmbrăcaţi în haine civile şi se pregătesc de atac. Femeile tutsi erau prezentate ca uşuratice, cu singurul scop de a distruge bărbaţii hutu şi familiile acestora. Pe fondul lipsei de educaţie, dar şi a acutei crize de informaţii, aceste apeluri rasiste au prins la publicul larg, dând naştere indirect uneia dintre cele mai mari drame ale timpurilor moderne. În timpul genocidului nu s-a mai tinut cont de nimic. Tutsi erau numiţi inienzyi (gândaci), toate apelurile fiind de a-i stârpi odată pentru totdeauna. Combinaţia Interahamwe - RTLM - Kangura a fost letală tuturor celor ce nu aveau viziuni extremiste. Iadul se putea deslănţui liniştit...

5. Marturii ale supravietuitorilor:

Mărturiile celor ce au scăpat cu viață sunt cu adevărat impresionante. Ele vorbesc despre atrocități greu de imaginat. Redau mai jos mărturia unei mame al cărui copil s-a născut ca urmare a unui viol în timpul evenimentelor din 1994:



"Mă numesc Isabelle. Genocidul a început când aveam 15 ani. Am fost violată și ca urmare a apărut acest copil pe a-l cărui tată nu-l cunosc. Acum am 27 de ani și stau cu fiul meu aici (n.r - un adăpost al unui ONG). Totul a început în seara zilei de 6 aprilie când am aflat că președintele a murit iar mama a spus că trebuie să fugim. Am fugit, dar nu știam încotro ne îndreptăm. Nici măcar nu știam ce s-a întâmplat în afara faptului că președintele a murit. A doua zi am aflat că au început să omoare oamenii în cartier, dar eu nu văzusem pe nimeni mort. În a treia zi au venit și mi-au omorât cei trei frați, acum știam că este adevărat, tot în a treia zi, pe seară, mai multe miliții ne-au atacat casa iar pe mine m-au luat cu ei. Seara m-au dus într-un loc în care au început să mă violeze, unul câte unul - nu pot spune câți au fost, prin ce experiență am trecut - știu doar că mai târziu am realizat că în urma acestui viol am rămas însărcinată. Nu mai făcusem sex, atunci a fost prima oară.

Când am realizat că sunt însărcinată, primul gând a fost să avortez, dar nu știam cum să fac asta și nici la cine să apelez. Am stat așa până am născut. După ce am născut m-am gândit să-l omor pentru că eram amărâtă și nu știam cine este tatăl - era foarte dureros, dar până la urmă am hotărât să-l păstrez. Am stat cu el de la început și mă simt traumatizată de câte ori îl privesc. Pentru că nu știu cine îi e tată, și nu știu cum o să trăiesc cu un copil care nu are familie. Din cauza bătăilor prin care am trecut, nu pot căra nimic, nu pot munci, sunt practic handicapată. Tot ce pot face e să stau jos. Acum realizez că e bine că nu mi-am omorât copilul pentru că îmi cară apă. Am eșuat în calitatea de mamă din cauza sărăciei. Nu-i pot cumpăra nici săpun așa că nu-și poate spăla hainele. Uneori nu are nici ce mânca pentru că eu nu am nimic să-i ofer. Dar astea se întâmplă pentru că sunt săracă, nu pentru că ar fi fiu de violator. Nu sunt interesată să am o familie, să iubesc. Nu mă mai gândesc la nimic, tot ce primesc e o întâmplare. Nu văd nici un viitor pentru mine. Câteodată mă gândesc la situația mea și mă compar cu cei ce au familiile alături și regret că nu am murit în timpul genocidului. Mă tot întreb de ce am supraviețuit genocidului."

6. Rolul Franței:

În general nu-mi place să vorbesc, cu atât mai puțin să scriu despre tot felul de prezumptive comploturi, acoduri secrete, bârfe, interese ale marilor puteri etc. Nu de alta, dar consider că noi, meltenii de rând, n-o să știm niciodată adevărul despre marile conspirații sau secrete ale lumii, suntem prea mici pentru asta, așa că fiecare se simte îndreptățit să-și dea cu părerea în probleme despre care are prea puține informații. O să fac o aroganță și o să-mi dau și eu cu părerea despre rolul Franței în drama din Rwanda...mai ales că prea se leagă multe.



Se știe că Franța era în bune relații cu regimul Habyarimana, după cum se vede și în poza de mai sus. Era în stilul Franței să aibă relații bune cu cei mai controversați oameni politici francofoni ai Africii, cel mai cunoscut caz fiind cel al lui Bokkasa, auto-proclamatul împărat al Imperiului Centrafrican (1976-1979). Marea masă a rebelilor tutsi ce au atacat Rwanda în 1990 erau urmași ai valului de tutsi fugiți în urma revoluției hutu din 1959. Mulți erau născuți în taberele de refugiați din Uganda sau fugiseră cu părinții la vârste fragede. Majoritatea erau vorbitori de engleză (limba oficială a vremii în Uganda) și nu de franceză ca în Rwanda. Atacul RPF (armata rebelilor tutsi) era privită de Franța ca o agresiune asupra unui stat francofon de către o armată anglofonă. Se presupune că Franța a pompat din belșug arme guvernului de la Kigali, în plus i-a și ajutat direct în teren imediat după invazie. Fără ajutorul fancez și zairez, guvernul de la Kigali ar fi rezistat cu greu asaltului rebelilor tutsi. Și cu puțin înainte genocidului, se pare că Franța ar fi trimis instructori militari în Rwanda care au antrenat forțele lui Habyarimana, inclusiv instructori de zbor. Cel mai controversat capitol al relațiilor Franței cu guvernul extremist este desfășurarea unei misiuni de pace în Rwanda (deși mandatul UNAMIR nu expirase), începând cu 22 iunie 1994, adică din momentul în care era evident că armata rwandeză va pierde războiul cu rebelii tutsi. Militarii francezi au ocupat o mare parte din sud-vestul Rwandei, cu scopul declarat de a opri genocidul. Când au ajuns, deja majoritatea civililor erau oale și ulcele, mai mult există chiar informații că Interahamwe și-au văzut nestingheriți de treabă cu cei rămași miraculos în viață inclusiv în zona sigură unde au fost trimisă Operatiunea Turquoise. Coincidența face că prin zona de control impusă de francezi au fugit în Zairul vecin, aproximativ 2 milioane de hutu fugiți de frica represaliilor rebelilor tutsi, care înaintau decisiv spre Kigali. Între acești 2 milioane de oameni, erau și membrii guvernului extremist și muuuuulți membrii ai Interahamwe care au fugit din țară mulțumită trupelor franceze. Mai mult, șefii și redactorii notoriului post de radio RTLM și-au luat catrafusele și au continuat să emită din Gisenyi, oraș situat în mijlocul zonei sigure impuse de francezi. I-au primit cum se cuvine pe "franțuji", făcând un apel pe calea undelor: "Voi, femei hutu, spălați-vă și puneți pe voi o fustă mai bună și întâmpinați-i pe aliații noștri francezi. Toate femeile tutsi sunt moarte, așa că profitați de această șansă". Allors enfants de la patrie...

7. Sfârșitul genocidului...

Dacă rebelii tutsi grupați în RPF nu ar fi reușit să captureze Kigali și apoi, în mai puțin de două săptămâni, tot terioriul rwandez, probabil că numărul victimelor ar fi ajuns la cifre încă și mai înspăimântătoare. Cum am anticipat puțin mai sus, guvernul hutu, milițiile implicate în masacre, dar și hutu nevinovați, speriați de spectrul răzbunării, au dat naștere unuia dintre cele mai mari exoduri post-belice. Peste 2 milioane de oameni au fugit în Burundi, Tanzania, Uganda, dar grosul a luat drumul Zairului. Responsabilii genocidului, cu complicitatea Franței, au reușit să fugă din țară. Unii au rămas în taberele de refugiați din Zair, pândind momentul prielnic al întoarcerii în Rwanda, alții, mai realiști, s-au ascuns ani de zile. Doi dintre pionii genocidului, Felicien Kabunga, fondatorul infamului ziar Kangura si ministrul de interne Bizimana, încă sunt de negăsit, la fix 17 ani de la fuga lor. Alții au fost judecați de un Tribunal Internațional special creat pentru Rwanda (asemănător celui care îi judecă pe cei din fosta Iugoslavie) și condamnați pe viață sau la termene foarte lungi de închisoare. În Rwanda, s-a creat un guvern de uniune națională între liderii RPF și partidele hutu moderate. Treptat, aproape pe nesimțite, o nouă dictatură, de data asta tutsi, a ajuns la conducerea țării. Fostul lider al RPF și actualul președinte al țării, Paul Kagame (foto), a devenit din salvator, dictator, dar, ca în nenumărate alte cazuri, are sprijinul lumii civilizate (cu excepția Franței, ce chestie!)în ciuda nenumăratelor rapoarte ale ONG-urilor care îl blamează pentru stilul dictatorial în care conduce țara. În Rwanda rănile nu s-au vindecat, lucrurile nu au revenit la normal...mulți dintre cei fugiți în 1994 încă nu s-au întors la casele lor, justiția se mișcă greu în cazul sutelor de mii (poate milioanelor) de criminali din timpul genocidului, aproape fiecare rwandez a fost cumva afectat de genocid. Numai Dumnezeu știe cine se face vinovat de crime și cine e curat...cine a omorât din convingere și cine a omorât pentru a-și salva viața. Discuția e foarte lungă și complexă, iar reconcilierea dintre cele două etnii se va realiza foarte greu sau poate că nu se va realiza niciodată.
Istoria a demonstrat de prea multe ori până acum că astfel de drame se uită prea repede și că nimeni nu este dispus să învețe ceva din ele. Iar visul rapperului haitian Wyclef Jean (care a asigurat coloana sonora a filmului Hotel Rwanda), "United States of Africa" este mai departe ca oricând de a se realiza...

8. Genocidul în media:

S-a scris mult şi s-au făcut filme şi documentare pe marginea dramei rwandezilor din 1994. Cel mai cunoscut film este Hotel Rwanda, film care spune povestea lui Paul Rusesabagina, un hutu proprietar al unui hotel de lux în Kigali, care salvează 1268 de civili, ascunzându-i în hotelul său. Un film care m-a marcat profund, care mi-a stârnit interesul de a căuta din ce în ce mai mult despre ceea ce s-a întâmplat în Rwanda. "Sometimes in april" şi "Shooting Dogs" sunt şi ele două filme impresionante, care merită văzute. Documentare sunt încă şi mai multe, unul de excepţie este "Ghosts of Rwanda", produs în 2005 de PBS, pe care îl puteţi vedea şi pe youtube împărţit în 12 episoade. Cărţi în română eu nu am găsit (şi citit) decât două: una a lui Gil Courtemanche, "O duminică la piscină în Kigali", un roman scris după fapte reale şi un studiu scris de un evreu cu origini româneşti, membru al Amnesty International, Sergiu Klein - În căutarea păcii şi justiţiei (1996).

Blestemul numit Francisco Macias Nguema

Pentru cei care cred că Ceauşescu, Jivkov sau Jaruzelski au fost nişte nebuni, astăzi voi pregăti o surpriză:). Pe continentul negru s-au perindat de-a lungul vremii în fruntea noilor state apărute în anii 50-60 tot felul de "oameni politici" veniţi din rândul poporului asuprit de imperialişti. Mulţi dintre aceştia au rămas necunoscuţi în afara zonei în care au "activat", deşi au reprezentat adevărate coşmaruri şi blesteme pentru populaţia care a trebuit să-i îndure. Evident, populaţia care le-a supravieţuit... Este imposibil de făcut un top al lor, deşi sunt câţiva care au ieşit mai mult în lumina reflectoarelor occidentale şi mă refer aici la Idi Amin, Bokassa sau Mobutu. În umbra lor, în ţări dintre cele mai sărace şi uitate de lume, au crescut falnici alţi asemenea patrioţi care au avut ca singur scop îmbogăţirea lor şi a clicii din care făceau parte şi aruncarea populaţiei într-o disperare şi deznădejde necunoscută nici măcar în timpurile coloniale. Ceea ce se credea a fi un miracol pentru populaţia de culoare, decolonizarea, a devenit pentru majoritatea statelor Africii sub-sahariene un blestem crunt, imposibil de îndurat chiar şi pentru africanii cei plini de viaţă indiferent de situaţie. Mulţi dintre conducătorii lor au preluat toată puterea pentru ei şi nu i-au mai dat drumul decât alungaţi de la putere sau ucişi de vreo juntă militară dornică de a le lua locul.
Într-unul dintre cele mai mici şi mai neînsemnate state africane şi-a găsit solul prielnic probabil cea mai cruntă dictatură din Africa postbelică. Supranumită din această cauză "Dachau al Africii", după celebrul lagăr de exterminare nazist, Guineea Ecuatorială a experimentat unsprezece ani de teroare comparabilă doar cu a altui descreierat al timpurilor noastre, Pol Pot din Cambodgia. "Unicul Miracol" sau "Marele Maestru al Educaţiei, Ştiinţei şi Culturii" aşa cum se autointitula Francisco Macías Nguema, a reuşit prin modul absolut despotic şi bolnav în care a tras frâiele ţării să îşi determine inclusiv soţia să fugă din ţară!



Guineea Ecuatorială este una dintre cele mai mici şi mai slab populate ţări africane. Constă dintr-o parte continentală şi una insulară, cea mai importantă insulă fiind Bioko, unde se găseşte şi capitala, Malabo. Anterior independenţei dobândite în 1968, a fost una dintre puţinele colonii spaniole din Africa. Peste 90% din populaţia actuală s-a declarat creştină, marea majoritate fiind romano-catolici, religie preluată de la spaniolii ce au administrat teritoriul ţării pentru mai bine de o sută de ani. Anul 1968, anul declarării independenţei, a fost începutul unei perioade negre pentru populaţia şi economia statului nou înfiinţat. După unsprezece ani de teroare nemaiîntâlnită nici măcar în Africa, Francisco Macias a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat sângeroasă condusă de nepotul său, Teodoro Obiang Nguema Mbasogo, cel ce conduce şi astăzi ţara, la mai bine de 30 de ani de la înlăturarea unchiaşului său iubit. Deşi iniţiatorul unor reforme menite să modernizeze ţara şi să îmbunătăţească catastrofala situaţie economică, succesorul lui Macias a căzut treptat în patima unchiului său...probabil că ereditatea este foarte puternică în familia Nguema. Odată cu atentatele de la 11 septembrie, dar şi cu descoperirea unor imense rezerve petroliere pe terioriul ţării, brusc micul stat neglijat de toată lumea, a devenit stat prieten al occidentului, în special al SUA, nimeni alta decât Condoleezza Rice numindu-l pe Obiang în 2006, "un bun prieten". Astăzi, Guineea Ecuatorială are pe hârtie cel mai ridicat nivel de trai din Africa, dar în realitate peste 70% din locuitori subzistă cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Tot ce se câştigă din petrol se duce direct în conturile tovarăşului Obiang din State. Celebra revistă Forbes a sugerat într-un articol că dictatorul african ar avea puşi la salteaua de peste ocean 700 de milioane de dolari doar din averea ţării. Plus ce-o mai avea el de cheltuială...



Să revenim la muşteriul nostru. În 1968, an dominat de revoltele studenţeşti şi de invazia Cehoslovaciei, se furişa pe nesimţite în politica mondială un personaj excentric, ce s-a dovedit ulterior a fi şi nebun, dar şi dependent de substanţe halucinogene cum ar fi "bhang" şi "iboga". Printre primele sale măsuri ca şi preşedinte a fost introducerea partidului unic, de orientare socialistă (zice el) şi a unei miliţii care avea să rezolve toate treburile murdare gândite de Macias. Mulţi oficiali de pe vremea spaniolilor au avut o soartă crudă, unii dintre ei "s-au sinucis" în arest. Spre exemplu ultimul prim ministru, Bonifacio Ondó Edu a fost înfometat iar apoi executat într-una dintre infamele închisori ale regimului. Se estimează că regimul lui Nguema a ucis 80.000 dintre cei 400.000 de locuitori ai ţării, nenumăraţi alţii reuşind să fugă în vecini. În scurt timp, absolut toate sforile erau trase de către preşedinte şi cei din clanul său. Demenţa absolută a atins-o în momentul în care şi-a propus să distrugă elita intelectuală a ţării, şi aşa săracă. A reuşit, iar ca măsuri suplimentare de siguranţă a interzis folosirea termenului de "intelectual", dar şi purtarea ochelarilor, considerându-i o formă de aderare la acest curent atât de dăunător ţării. Probabil inspirat de un camarad într-ale bolilor psihice, Mobutu, şi-a "africanizat" numele, devenind Masie Nguema Biyogo Ñegue Ndong. Până la urmă e o alegere personală, numai că el a mers şi mai departe şi a impus întrgului popor (care mai trăia) să facă la fel.



Paranoia şi cultul personalităţii acestui individ au atins cote apocaliptice, probabil ajutate şi de consumul copios de substanţe halucinogene. Înainte ca Biserica Romano-Catolică să fie scoasă în afara legii şi ca preoţii să fie ucişi sau întemniţaţi, Papa Macias a ordonat ca fiecare slujbă să se termine cu refrenul: " Înainte cu Macias, totdeauna cu Macias, niciodată fără Macias". Lupta împotriva idei de intelectualitate a continuat printr-o lege probabil unică în lume de a interzice educaţia! Un vandal economic, cum bine am găsit scris într-un articol, Macias n-a avut niciodată un plan de dezvoltare a ţării, cu atât mai puţin un sistem de strângere a fondurilor publice. Tot ce se strângea era din oficiu al său şi al celor din jurul lui şi transportat la una dintre locuinţele sale rurale. Treaba a devenit cu atât mai lejeră şi plăcută cu cât spre sfârşitul "mandatului" ultima piedică împotriva jefuirii absolute a statului a fost răpusă: tovarăşul l-a omorât pe guvernatorul Băncii Centrale. Opoziţie oricum nu mai exista, intelectualii fuseseră exterminaţi iar frica în rândul populaţiei rămase captive era mult prea mare pentru ca cineva să-i mai poată ţină piept nebunului.
Pe plantaţiile de cacao lucrau şi o mână de imigranţi nigerieni, care, în 1976 au cerut o creştere a veniturilor. Rezultatul? Muncitorii au fost ucişi, iar personalul diplomatic nigerian bătut în ultimul hal de miliţiile loiale preşedintelui. În acelaşi an, Nigeria şi-a repatriat toţi cetăţenii care scăpaseră vii.



Spre deosebire de alte dictaturi, dictatura lui Macias a fost tulburătoare tocmai prin lipsa obiectivelor sale concrete. Nu a avut nici o doctrină (deşi se declara socialist), a izolat ţara total de lume, nici măcar în condiţiile "Războiului Rece" nu a încheiat nici o alianţă, a ruinat total economia, de fapt, aproape că a interzis-o:). Deşi nu mai exista nici o brumă de opoziţie, temniţele erau pline ochi pentru că ochiul vigilent al "Miracolului Unic" detecta peste tot inamici ai regimului. Singurul regim politic cu care a avut similitudini este cel al măcelarului cambodgian Pol Pot. Ambele regimuri şi-au transformat ţările în lagăre de muncă, au distrus intelectualitatea şi economia şi au condus un genocid împotriva propriului popor.



La începutul anilor 70, Macias a transferat absolut toată puterea în mâinile sale prin decrete ce amendau constituţia din 1968. Astfel în 1971, decretul 415 stipula că toate puterile deţinute anterior de guvern, instituţii, inclusiv puterea legislativă şi judiciară va fi deţinută de el însuşi. În acelaşi an în care un alt dictator lua încet dar sigur calea nebuniei, legea 1 va pedepsi cu moartea orice ameninţare adusă preşedintelui sau guvernului (care?), şi cu 30 de ani închisoare insultarea sau ofensarea şefului statului. Prin decretul 1 din 1972, se declară preşedinte pe viaţă...aici nimic spectaculos, aproape că a fost banal.
1975 vine cu două surprize gustate de publicul larg: prima, închiderea tuturor şcolilor. A doua, a avut loc chiar în sfânta zi a Crăciunului. Macias a ordonat uciderea a 150 de opozanţi, execuţie ce a avut loc pe stadionul de fotbal din Malabo, sub acordurile duioase ale piesei "Those were the days" interpretate de Mary Hopkin, una dintre preferatele monseniorului.

Ce ar mai fi de spus? Nimic, eventual ca fiecare dintre cei ce vor citi acest articol să murmure un "Dumnezeu să-i ierte" în memoria tuturor nevinovaţilor ce au avut ghinionul să fie prinşi descoperiţi în acest lagăr. Unul dintre triburile minoritare din ţară, Bubi, originar din partea insulară a ţării, a fost aproape în întregime distrus. În 1979, anul în care Macias a fost scos forţat din scenă, se consideră că ţara fusese practic curăţată de intelectuali şi străini. Cei care scăpaseră cu viaţă erau demult pe alte tărâmuri.



Cum tot ce e frumos se şi termină, şi anii de huzur ai lui Macias s-au închieat în 1979. Nepotul său şi fostul guvernator militar al provinciei Bioko, Teodoro Obiang a organizat o lovitură de stat împotriva unchiului de la conducere. Deşi Macias s-a retras în junglă împreună cu loialii săi, în cele din urmă rezistenţa sa a fost înfrântă în circa două săptămâni. Împreună cu alţi şase apropiaţi, Macias a fost condamnat la moarte sub acuzaţiile de genocid, violarea drepturilor omului, crime împotriva umanităţii, deturnare de fonduri şi trădare. Sentinţa a fost executată în aceeaşi zi, în lipsa posibilităţii învinuitului de a face recurs, într-una dintre cele mai infame închisori, Playa Negra(foto sus). Astfel s-a încheiat un capitol oribil din istoria Africii, dar din nefericire, succesorul şi totodată nepotul lui Macias, Obiang, conduce şi astăzi frâiele statului iar regimul din ţară este considerat de către ONG-urile internaţionale ca fiind printre cele mai corupte şi antidemocratice din lume. Deşi nu a atins niciodată cruzimea şi paranoia unchiului, nepotul care conduce de 32 de ani ţara este şi el considerat una dintre marile ruşini ale Africii post-belice. În 2003, la un post de radio unul dintre apropiaţii săi l-a declarat Dumnezeul Guineei Ecuatoriale. "Poate ucide fără a fi tras la răspundere şi fără a se duce în iad pentru că este însuşi Dumnezeu, cu care este în contact permanent şi care îi dă putere". În acest caz, poza de mai sus poate fi considerată prima poză din istoria omenirii în care a fost surprins Dumnezeu. Şi nu singur, ci alături de Condoleezza Rice. Despre el, într-un alt episod.

Alegeri în Kazakhstan

Plictisit de atâta liniaritate în viaţă, eternul preşedinte kazah Nursultan Nazarbaiyev a devansat alegerile din 2012 cu un an, astfel că pe 3 aprilie a fost zi de vot...oare o să-l mai voteze poporul sau de nicăieri va apărea un lider al opoziţiei care îl va detrona de la putere după fix douăzeci de ani? Cum răspunsul îl ştia toată lumea, n-avea ce să se întâmple rău cu acest scrutin, mai mult, puţin "enterteinment" nu strică nimănui. A doua zi, rezultatele deja erau date publicităţii, participarea la vot fiind una masivă, de 89%, iar învingătorul fiind cel care trebuie:), tovarăşul Nazarbaiyev, cu 94.82%, un scor frumuşel am putea spune. Totuşi preşedintele ar trebui să aibă în vedere că 5.18% dintre alegători nu l-au ales, iar pe alţi 11% i-au durut în cot de scrutinul său. O situaţie care ar putea deveni dacă nu periculoasă, măcar neplăcută...
Trecutul, actualul şi viitorul preşedinte a mai avut trei contracandidaţi de formă, fiecare dintre dânşii fiind un mare susţinător al pilonului din fruntea ţării. Unul dintre ei, Mels Eleusizov, din partea ecologiştilor, a declarat că el însuşi a votat pentru Nazarbaiyev pentru a aduce un omagiu câştigătorului...ce gest frumos, de fair-play, rar vezi aşa ceva în zilele noastre. Ia stai, cum adică, câştigătorul se ştia dinainte??...nu se ştia, ei, asta-i bună, doar că domnul Eleusizov, ca un bun ecologist ce este a consumat nişte hrană bio pe bază de ciuperci în seara dinainte scutinului după care l-a visat toată noaptea pe Nazarbaiyev agitânu-şi ameninţător sceptrul în aer. A considerat că este un semn de la Allah şi a votat în consecinţă. Una peste alta toată lumea este fericită: băieţii ăştia trei au primit şi ei un 2% fără a fi arestaţi, iar epopeea tovarăşului Nursultan continuă nestingherită în fruntea jocului său de strategie preferat numit Kazakhstan. La mai mare tovarăşe, să ne trăieşti!

Interviu special

Jurnalismul de război este un subiect aproape necunoscut în România. Nu e atractiv, bârfele lipsesc, poveştile siropoase despre vip-uri la fel. Poate acesta e şi motivul pentru care ţara noastră are un singur jurnalist de război în adevăratul sens al cuvântului. Un om pasionat, extrem de modest şi de plăcut. Mulţi îl consideră nebun, majoritatea acestora nu au habar ce înseamnă cu adevărat să fii un bun jurnalist, un profesionist desăvârşit. Aţi ghicit, este vorba despre Adelin Petrişor. I-am citit pe nerăsuflate cartea "Războaiele mele", o carte scrisă din suflet în care rememorează multe întâmplări din deplasările sale în zonele de război. E evident că are şi talent de povestitor, şi umor, şi o fină ironie... recomand cu cea mai mare căldură această carte în care Adelin trece în revistă o parte din "plimbările" sale în cele mai fierbinţi zone din lume: Irak, Afghanistan, Liban, Libia, Iugoslavia etc.

Prin bunăvoinţa sa, am realizat şi un interviu pe care am onoarea să-l redau mai jos. Aşa cum îl ştim şi de la televizor, a fost foarte politicos şi a acceptat din prima acest scurt interviu, motiv pentru care doresc să îi mulţumesc încă o dată.




Întrebare: Domnule Petrişor, sunteţi în televiziune de mai bine de 15 ani, deja sunteţi cunoscut românilor prin corespondenţele dumneavoastră din cele mai fierbinţi locuri ale lumii. Cât de greu v-a fost la început, când numele dumneavoastră nu spunea mai nimic, să convingeţi mai marii televiziunilor la care aţi lucrat că puteţi acoperi cu succes evenimente de o asemenea importanţă? I-aţi îndruma pe tinerii pasionaţi să vă urmeze drumul?

Răspuns: Nu cred ca a fost foarte greu. Am avut norocul sa incep in momentul in care trebuia umplut golul din presa de dupa 1990. La Tele 7 abc am reusit sa il conving pe patron sa-mi dea bani sa merg in Liban. Mi-a dat 3000 de dolari. Am avut bani de avion si cazare. Nu prea aveam pentru mancare. Imi aduc aminte ca impreuna cu Misu Nagy, opreratorul, mancam saorma si beam un pepsi. Cam asta era masa. Dar nu a fost rau. Am facut un reportaj care a intrat la Reporter Tele 7, cea mai tare emisiune de reportaj din acel moment. Era prin 1996 si a fost prima mea deplasare intr-o zona de razboi. Legat de tineri, nu prea-mi place sa dau sfaturi. Cei care vor dori sa urmeze aceasta cale, o vor face cu siguranta.


Î: Meseria pe care o practicaţi este una plină de împliniri profesionale, dar şi de riscuri, de suişuri şi coborâşuri. V-a trecut vreodată prin minte, în vreuna dintre lungile şi complicatele dumneavoastră deplasări să renunţaţi la ea? Şi dacă da, care anume a fost acea picătură care a umplut paharul astfel încât să luaţi în considerare o asemenea variantă (depărtarea de casă şi de cei dragi, condiţiile grele din anumite zone de conflict, frica, faptul că nu sunteţi apreciat acasă pe măsura eforturilor şi riscurilor pe care vi le asumaţi - şi aici mă gândesc la episoade ca cel cu interviul luat lui Arkan şi nedifuzat etc)?

R: Nu m-am gandit sa ma las de meserie in nicio deplasare. In 2010, am stat aproape un an acasa, cu Maria si Smaranda care abia se nascuse. Uitandu-ma la ce e prin televiziuni, mi-a trecut prin cap sa-mi schimb job-ul. A venit oferta TVR-ului si am zis ca merita sa incerc.:)



Î: În situaţii extreme, oamenii se comportă altfel unii faţă de ceilalţi, sunt mult mai solidari şi umani, să spunem. În cartea dvs vorbiţi despre multe situaţii în care ceilalţi jurnalişti străini v-au fost ca o familie. Aţi cunoscut nenumăraţi jurnalişti de conflict cu care aţi împărţit momente de panică, de frică, de deznădejde, uşurare sau bucurie. Cu câţi dintre aceştia aţi rămas prieten, se menţin aceste relaţii deosebite şi după întoarcerea fiecăruia acasă, sau sunt doar nişte relaţii care se înfiripă acolo, în tensiunea momentului şi se evaporă apoi odată cu întoarcerea la normalitate?

R: Nu. In razboi se leaga prietenii pe viata. Eu sunt prieten bun cu Elena Iontcheva, cel mai mare corespondent de razboi bulgar. Am cunoscut-o in Alger, in 1997. In 2003, in Bagdad am trecut impreuna prin diverse intamplari. Am ramas prieteni.



Î: Majoritatea conflictelor pe care le-aţi acoperit de-a lungul vremii au fost cele cu mediatizare mare în toată lumea, implicit şi în România ( Războaiele din Afghanistanşi Irak, Revoluţia din Egipt, conflictul armat din Liban între miliţiile Hezbollah şi armata israeliană etc ). V-aţi gândit vreodată să ajungeţi şi în zone de conflict mai puţin mediatizate, şi aici mă refer în principal la Africa neagră, spre exemplu acum aţi merge ca jurnalist de război în Cote D'Ivoire ? Care este secretul lipsei corespondenţilor români din astfel de zone, refuzul jurmaliştilor români de război sau mai marii trusturilor media care nu acceptă să finanţeze deplasări atât de costisitoare şi periculoase? Sau ambele? (Citindu-vă cartea, am idee care ar fi:), dar aş vrea să ştiu răspunsul dumneavoastră)


R: Este vorba si despre proximitate. Sunt conflicte care sigur nu sunt intelese de publicul nostru. De multe ori patronii nu dau bani tocmai pentru ca deplasarile in astfel de zone sunt costisitoare, iar audienta nu ar justifica efortul financiar. In ultima vreme, televeziunile mari din Romania s-au miscat ceva mai bine. Au fost corespondenti in Egipt, Japonia, Tunisia, la granita cu Libia. E un semn bun.


Î: Fără discuţie meseria dumneavoastră este una extrem de riscantă, lucru evident pentru toată lumea. Cum reuşiţi să vă motivaţi pentru o nouă deplasare, o nouă "porţie de adrenalină", având în minte momentele din trecut în care aţi fost la un pas de moarte din cauza meseriei dumneavoastră, cât de vulnerabil vă simţiţi "acolo" la mii de km de casă? Cât de dificil este să împăcaţi această meserie cu viaţa de familie?

R: Este destul de complicat sa impaci si familia si meseria, insa nu e imposibil. Deplasarile in zone de risc nu sunt chiar in fiecare zi. Da, cand esti departe, in momentele de respiro te gandesti la cei de acasa. Ti-e dor de ei, abia astepti sa-i revezi. Vorbesc des la telefon cu Maria, mama, tata. E ok. Ne descurcam.:)

Côte d'Ivoire - Un destin nedrept

Captaţi de războiul de amploare din Libia îndreptat împotriva legendarului Gaddafi, de catastrofele naturale din Japonia sau de evenimentele fără precedent ce tind să dinamiteze lumea arabă, o grămadă de alte conflicte au loc în ţări uitate de toată lumea...uitate pentru că nu au ce să ofere, nici gaze naturale, nici petrol, nici alte bunuri care ar putea suscita interesul "lumii civilizate". Dintotdeauna ţările Africii negre au fost lăsate în plata Domnului, iar problemele lor considerate ca fiind parte a lumii în care trăim şi lăsate la coada oricăror dezbateri la nivel înalt. Dacă nici măcar evenimentele absolut macabre din Rwanda anului 1994 când au fost măcelăriţi 800.000 de oameni în 100 de zile nu au ridicat prea tare pulsul marilor conducători ai lumii, este evident că orice conflict de pe continentul negru (excluzând Maghrebul) va trece neobservat, iar numărul victimelor arse de vii sau făcute "3 în 1" cu macete ruginite va creşte necontenit. Dar asta repet deja e ceva obişnuit, nu se mai pot mira sau revolta decât naivii şi idealiştii. Chiar în zilele astea, în secundele în care dumneavoastră citiţi aceste rânduri, vă faceţi un ceai sau sau vă pregătiţi de marele meci cu Luxemburg, în Côte d'Ivoire, fosta Coastă de Fildeş, are loc un conflict de-o brutalitate tulburătoare, despre care posturile autohtone de televiziune nu ciripesc nimic. Păi pe cine dracu interesează că a mai (re)izbucnit un război civil între negrotei? Postarea de faţă se adresează acelei categorii infime de oameni cărora le pasă...chiar dacă nu pot face mai nimic, măcar vor să fie informaţi, să ştie ce se întâmplă pe lumea asta.


Côte d'Ivoire este o ţară în Africa de Vest. Şi nu o ţară oarecare, ci o ţară ce a reprezentat mai bine de trei decenii un model pentru absolut toate celelalte state din Africa sub-Sahariană. De ce? Simplu: pentru că a fost o ţară foarte stabilă din punct de vedere politic, lipsită de conflicte, cu un nivel de trai mult peste majoritatea statelor din zonă, ce a primit imigranţi din alte state mai sărace şi le-a oferit un trai mai bun (pe cât posibil, evident). Capitala sa de atunci, Abidjan, a fost socotită decenii de-a rândul Parisul Africii, un oraş cum nu se mai văzuse până atunci în această zonă a lumii atât de înapoiată. În loc să caute paradisul în Europa, mulţi africani fugeau care cum puteau spre tărâmul făgăduinţei, Coasta de Fildeş. În anul în care şi-a căpătat independenţa de sub aripa franceză, 1960, era al treilea producător mondial de cacao din lume. Deja în 1979, "miracolul ivorian", sintagma care îi defineau stabilitatea şi prosperitatea, a făcut posibilă cocoţarea ţării pe primul loc în clasamentul de mai sus. Dar astea sunt vremuri apuse de peste cinsprezece ani...după moartea carismaticului Félix Houphouët-Boigny, preşedintele ţării de la proclamarea independenţei până în 1993, ţara a experimentat trei scrutinuri controversate, o lovitură de stat, un război civil ce a împărţit ţara în două, o scădere drastică a nivelului de trai şi o dictatură. Din decembrie 2010, ca urmare a primelor alegeri libere de după sfârşitul războiului civil, situaţia este dramatică, suporterii preşedintelui Gbagbo (în funcţie din 2000 şi candidat la recentele alegeri) şi a contracandidatului său, Alsanne Ouattara se măcelăresc care pe unde se prind, Abidjanul devenind o umbră însângerată a celei mai invidiate metropole africane, cu sute de mii de oameni ce fug din calea agresiunilor, ori în zonele controlate de cei ai căror suporteri sunt, ori în ţările vecine.














1. INDEPENDENŢA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Ca mai toate statele africane, Côte d'Ivoire şi-a câştigat independenţa după cel de-al doilea război mondial (1960), în plin război rece. Similar procesului de stalinizare din ţările est-europene ce prezintă elemente comune la toate statele din spatele "Cortinei de Fier", şi procesul de decolonizare a statelor africane a avut similitudinile sale în multe dintre ţările nou apărute pe harta lumii. Dominaţia unui partid unic, condus cu mână de fier de un lider local ce a avut un rol determinant în procesul de decolonizare început în anii 50, înlocuirea treptată în toate domeniile vieţii publice a colonialiştilor cu localnici, consolidarea puterii noului preşedinte prin epurări îndreptate împotriva opoziţiei, alinierea la unul dintre blocurile combatante ale războiului rece (socialist sau occidental). Asta s-a întâmplat în aproape toate statele noi ale Africii, a contat foarte tare în dezvoltarea ulterioară a fiecărei ţări cum a ştiut fiecare conducător să gestioneze treburile interne ale ţării sale. Încă de aici a început "miracolul ivorian". Primul preşedinte al ţării a fost Félix Houphouët-Boigny, personalitate ce avea să devină unul dintre cei mai importanţi oameni politici africani ai secolului trecut. Doctor la bază, tânărul Félix avea să profeseze în domeniu doar pentru puţin timp, alegând o carieră politică. Va fi legat toată viaţa de Franţa, fiind printre puţinii lideri africani care au păstrat o legătură strânsă cu puterea colonială şi după proclamarea independenţei. Datorită politicii sale moderate, atât internă cât şi pe plan extern, ţara sa va deveni de departe cea mai prosperă din zonă şi una dintre cele mai respectate de pe întreg continentul african. Ce a făcut el mai exact:
* Şi-a consolidat puterea, dar spre deosebire de majoritatea dictatorilor africani, în loc să-şi încarcereze opozanţii, le-a oferit posturi guvernamentale în acest fel asigurând o lungă stabilitate politică. Cam cum ar fi fost pus la noi Paul Goma ministrul culturii:)
* A menţinut legături economice şi politice strânse atât cu statele vecine, cât şi cu cele occidentale, în special cu Franţa.
* A încurajat şi stimulat agricultura, în special culturile de cacao şi cafea, producţiile acestora crescând semnificativ în de la an la an.
* Spre deosebire de alte state africane care după cucerirea independenţei au alungat populaţia europeană, el a făcut tot posibilul să îi atragă, considerând că ţara nu are decât de câştigat din experienţa acestora în diferite domenii.
* A adoptat un sistem economic liberal, încurajând investiţiile străine, a modernizat infrastructura ţării, capitala de atunci Abidjan, devenind cel mai dezvoltat oraş al Africii negre. Ca urmare a acestor politici, peste două decenii ţara a avut o creştere economică anuală în medie de 10 procente.
* A asigurat un echilibru între toate etniile şi religiile din ţară, nepermiţând nici un fel de conflicte inter-etnice sau inter-confesionale.
În anii 60-70, datorită discrepanţelor evidente între ţările vecine şi Côte d'Ivoire, un val de imigranţi a luat cu asalt ţara în căutarea unui trai mai bun, majoritatea venind de la vecinele mult mai sărace de la nord, Burkina Faso şi Mali. Aceştia, în majoritate musulmani, s-au integrat foarte bine în nordul ţării, unde religia predominantă printre localnici este tot cea islamică. Prezentul conflict, aşa cum vom vedea pe parcurs, îşi are rădăcinile şi în multitudinea de etnii ce trăiesc în Côte d'Ivoire, dar şi în antagonismul sudului creştin cu nordul musulman.

















2. DECLINUL ECONOMIC

Începând din 1978, miracolul ivorian a început să se evapore încetul cu încetul, cam cum a făcut-o naţionala noastră după retragerea lui Hagi. Economia Côte d'Ivoire era bazată în mare parte pe agricultură, sectoarele secundar şi terţiar fiind slab dezvoltate. Odată cu scăderea pe piaţa internaţională a preţului la cacao şi cafea, economia ţării s-a văzut direct afectată şi fără prea multe alte alternative. În ciuda încercărilor de redresare economică, situaţia se agravase şi ca urmare a unei puternici secete ce a distrus hectare de pădure şi plantaţiile de cacao, dar şi pe fondul înrăutăţirii situaţiei economice mondiale. Spre sfârşitul anilor 80, ţara se confrunta cu grave probleme economice, fiind îngropată în datorii externe. Starea de sănătate a deja octogenarului preşedinte se înrăutăţise, frâiele ţării fiind lăsate pe mâna lui Alsanne Ouattara, un specialist în economie ce iniţiase o serie de măsuri economice menite să revigoreze economia ţării. Pe fundalul deteriorării nivelului de trai, au apărut şi problemele sociale. În deceniile trecute, pe fondul prosperităţii economice, semi-democraţia (sau semi-dictatura) impusă de Houphouët-Boigny a avut sprijinul populaţiei sau mai corect, a fost tolerată. La fel şi unele excese ale acestuia legate de averea sa impresionantă sau de transformarea oraşului natal, Yamossoukro în capitală (a fost construită din banii săi cea mai mare biserică din lume, Notre-Dame de la Paix, un aeroport şi multe clădiri luxoase). Odată cu problemele economice, au început să iasă la iveală nemulţumirile populaţiei, în special a clasei de mijloc, printre puţinele existente în ţările africane. Şomajul a crescut galopant, la fel şi criminalitatea (în special în Abidjan). Nivelul populaţiei ce trăia sub limita de sărăcie a explodat în numai opt ani de la 11% în 1985 la 31% în 1993. Tot mai multe voci îl acuzau pe bătrânul preşedinte de autoritarism şi cereau în stradă alegeri libere şi democratizarea societăţii ivoriene, cereri satisfăcute la începutul anilor 90 de Houphouët-Boigny. În ultimii trei ani ai vieţii, deşi în continuare preşedinte (pe hârtie), rolul său a fost mult diminuat din cauza stării precare de sănătate, conducerea efectivăa a ţării aflându-se în mâinile prim-ministrului Ouattara. Odată cu moartea sa în 1993, ţara a intrat într-o nouă etapă, care se spera a fi una în care democraţia să triumfe şi bunăstarea populaţiei să o menţină printre ţările model ale Africii. N-a fost să fie aşa, ci din ce în ce mai rău...
























3. UN NOU ÎNCEPUT (AL SFÂRŞITULUI) (1993)

Succesorul răposatului "părinte al naţiunii" s-a desemnat dintre preşedintele Adunării Naţionale, Henri Konan Bédié (foto) şi primul ministru, Alsanne Ouattara. Primul a avut câştig de cauză, asumându-şi preşedinţia într-o intervenţie televizată la câteva ore după moartea fostului preşedinte. Tipic african...a câştigat cel ce a ţipat mai tare. Din nefericire, prestaţia lui Bédié în fotoliul de preşedinte avea să fie şi ea după tipicul african, în total contrast cu cea a predecesorului său care a reuşit prin pricepere şi decizii inteligente să menţină stabilitatea într-o ţară întinsă şi deloc omogenă etnic sau religios. Noul preşedinte şi-a încarcerat unii opozanţi, încercând să-şi consolideze astfel funcţia şi a revizuit codul electoral în încercarea de a-şi pava drumul către o victorie lejeră în alegerile "libere" ce băteau la uşă (cu bocancii). Fostul prim ministru Ouattara s-a desprins din partidul de guvernământ, PDCI, şi şi-a creat propriul partid de opoziţie, RDR (e mai simplu să folosesc doar iniţialele), al cărui candidat la alegerile din 1995 dorea să fie. Spre deosebire de Houphouët-Boigny, Bédié a incitat indirect la ură rasială şi religioasă prin strecurarea unui termen ambiguu în politica sa şi anume acela de "Ivorian", termen ce îi desemna doar pe cei cu ambii părinţi născuţi pe pământ ivorian. Revizuirea codului electoral dădea posibilitatea de a candida la preşedinţie numai "ivorienilor". Cum peste un sfert din populaţia ţării provenea din imigranţi, majoritatea musulmani, acest amendament trasa o linie clară între cei din sud, în majoritate creştini şi animişti, şi cei din nord, musulmani, originari din ţară sau proveniţi de la vecinele mai sărace Burkina Faso şi Mali. Acest amendament îl împiedica pe rivalul preşedintelui, Ouattara să candideze la viitoarele alegeri, părinţii săi fiind imigranţi. Alegerile au fost boicotate de către RDR, partidul lui Ouattara, dar şi de către FPI, celălalt partid de opoziţie, condus de un oarecare profesor de istorie, Laurent Gbagbo, fiind evidentă tendinţa lui Bédié de a face astfel încât să câştige alegerile cu orice preţ. Relaţiile dintre grupurile etnice şi religioase s-au tensionat pe parcurs ca urmare a frustrării crescânde a populaţiei musulmane predominantă în nordul ţării, dar şi a ivorienilor din sud care confruntaţi cu numărul insuficient a locurilor de muncă au început să-i perceapă ca pe o povară. Bédié avea să câştige alegerile din 1995 cu un "stalinist" 96%, dar nu va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit mandatul de cinci ani.


4. PRIMA LOVITURĂ DE STAT DIN ISTORIA ŢĂRII (1999)

Puţine state africane se puteau lăuda în pragul anului 2000 că nu au experimentat nici o lovitură de stat, "bloody" sau "bloodless", nici măcar un puci eşuat. După cum am mai scris într-un post anterior, în anii 60-70, puţine ştiri externe erau mai banale decât loviturile de stat din proaspăt independentele ţări africane. Orice pârlit de militar cu două clase dar cu un dram de noroc, putea face parte din conducerea ţării în urma unei lovituri de stat. Datorită stabilităţii interne de invidiat din timpul lui Houphouët-Boigny, ţara nu trecuse printr-o astfel de situaţie. Odată cu preşedinţia lui Bédié, nemulţumirile s-au adunat atât în rândul civililor, cât şi în cel al armatei. Situaţia economică se înrăutăţise în ultima vreme, represiunea politică în special împotriva imigranţilor se înteţise, tensiunile între populaţiile din sud şi cele din nord (musulmani, mulţi dintre ei imigranţi) se acumulaseră. Pe fondul unei stări generale de nemulţumire, Bédié a mai făcut greşeala de a-şi exclude potenţialii adversari din rândurile armatei. Greşeală ce se va dovedi decisivă...în pragul Crăciunului, în 1999, prima lovitură de stat din istoria ţării va reuşi, Bédié fiind înlăturat de o juntă militară, care l-a propus ca şi preşedinte interimar pe Robert Guéï, fost şef al armatei în ultimii ani ai lui Boigny. Au urmat în Abidjan câteva zile confuze, "piperate" de jafuri, furturi de maşini, eliberarea de către noua putere a tuturor prizonierilor politici. Guéï a dat asigurări lumii întregi că democraţia va fi respectată, la fel şi acordurile internaţionale în care era implicată ţara. Mulţi ivorieni au primit cu entuziasm schimbarea de putere, sătui fiind de regimul lui Bédié. În timpul scurtei preşedinţii, Guéï n-a ajutat cu nimic ţara, arestările continuau să fie arbitrare, nivelul de trai a rămas acelaşi, campania împotriva imigranţilor a continuat, în ciuda promisiunilor că ea va înceta odată cu preluarea puterii de către junta militară. Nemulţumite, cadrele militare au organizat o răzmeriţă în toată ţara. În urma negocierilor ulterioare cu autorităţile, au primit 1400 de dolari de căciulă, o sumă imensă pentru Africa, unde mulţi oameni trăiesc cu 1 dolar pe zi...nu ştiu ce mai e de comentat. Probabil singurul lucru parţial democratic din timpul mandatului lui Guéï a fost organizarea de alegeri în octombrie 2000.



5. ALEGERILE "LIBERE" DIN 2000 ŞI DRUMUL CĂTRE RĂZBOIUL CIVIL

Ca să nu fie luat drept neserios, Guéï a organizat alegeri în octombrie 2000 în ideea de a readuce ţara pe făgaşul normalităţii şi a unui regim politic civil. Asta trebuia să se înţeleagă din actul său de bunăvoinţă. Numai că nu tot ce zboară se mănâncă şi nu toţi oamenii sunt proşti. Candidaţii cei mai puternici în opinia şefului statului, Alsanne Ouattara şi Emile Bombet (din partea partidului lui Boigny şi Bédié, PDCI), au fost descalificaţi din cursă, Ouattara din nou din motive etnice, deşi constituţia fusese schimbată în timpul regimului militar (celălalt nu ştiu de ce, pur şi simplu). Astfel că singurul contracandidat serios al lui Guéï devenise candidatul FPI, partid popular, Laurent Gbagbo (foto). El mai candidase şi în primele alegeri libere din 1990, dar evident n-a avut nici o şansă în faţa bătrânului Boigny. Gbagbo a câştigat alegerile, dar Guéï n-a validat scrutinul. În faţa unor demonstraţii populare de amploare în favoarea lui Gbagbo ce au avut loc în Abidjan, Guéï a fost forţat să accepte rezultatele şi ulterior să fugă.
Frustrarea în rândurile populaţiilor din nord, majoritar musulmane, creştea cu fiecare zi, deja candidatul în care se regăseau, Alsanne Ouattara, fusese exclus din ultimele două scrutinuri (1995 şi 2000). Erau favorizate elementele din sud, cei din nord fiind consideraţi un fel de "rude mai sărace". Aceeaşi politică era valabilă şi în rândul armatei. Regimul lui Gbagbo, originar tot din sudul ţării, nu a făcut decât să acutizeze prăpastia dintre nord şi sud.



6. PRIMUL RĂZBOI CIVIL (2002 - 2007)

Côte d'Ivoire este unul dintre nefericitele exemple în care democraţia a dat greş. De la moartea "părintelui naţiunii", Houphouët-Boigny trecuseră doar opt ani, însă în aceşti opt ani ţara s-a prăbuşit sub toate aspectele, spectrul războiului civil nemaireprezentând un scenariu s.f aşa cum fusese până în 1993.
Ca un rezultat aproape firesc al modului defectuos în care a fost condusă ţara, pe 19 septembrie 2002 un număr mare de trupe al armatei a dezertat (majoritatea originari din nordul ţării), încercând să preia puterea în urma unei lovituri de stat. Nu au reuşit să pună stăpânire decât pe nordul ţării, împărţind ţara în două. În prima noapte de conflict, fostul preşedinte Robert Guéï a fost ucis, detaliile despre asasinarea acestuia fiind destul de învăluite în mister. Principalele revendicări ale rebelilor erau o mai bună reprezentare în guvern a populaţiilor din nordul ţării şi schimbarea constituţiei astfel încât oricare cetăţean al ţării (nu numai "ivorienii") să poate avea aceleaşi drepturi, inclusiv cel de a putea candida la preşedinţie. Luptele au durat până la mijlocul lui 2004 când s-a încheiat un acord de pace. Civilii au avut cel mai mult de suferit, ambele părţi implicate în conflict comiţând masacre împotriva civililor, aşa cum stă bine Africii negre. O linie de demarcaţie între teritoriul deţinut de rebeli şi cel deţinut de putere, s-a stabilit printr-o misiune franceză de menţinere a păcii. Acordul de pace s-a semnat în Ghana, dar a fost "rupt" la sfârşitul lui 2004, nerespectându-se promisiunile făcute. Conform acordului, primul ministru trebuia ales de preşedinte din rândul Forţelor Noi (denumirea rebelilor din nord). Gbagbo a preferat să aleagă un prim ministru loial lui. În aceste condiţii, rebelii din nord au refuzat să îşi dezarmeze trupele (conform aceluiaşi acord de pace), războiul reizbucnind între cele două tabere.
Un episod foarte controversat a avut loc în noiembrie 2004, când forţele guvernamentale au atacat o poziţie a forţelor franceze de menţinere a păcii, omorând 9 soldaţi francezi. Ulterior au declarat că au confundat-o cu o poziţie a rebelilor. Francezii au replicat atacând aeroportul din Yamossoukro şi distrugând două avioane şi trei elicoptere ivoriene. Conflictul s-a stins în puţin timp, dar marea majoritate a francezilor din ţară au fost evacuaţi de frica represaliilor.
























7. SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI ŞI ORGANIZAREA SCRUTINULUI

Probabil că vă întrebaţi ce caută o poză cu Didier Drogba pe acest blog...povestea calificării Coastei de Fildeş în premieră la campionatul mondial de fotbal (2006) este una dramatică şi impresionantă. Înaintea ultimului meci din calificări, cu Sudanul la Khartoum, "elefanţii" trebuiau să bată, iar Camerunul să nu învingă pe Egipt. Orice altă combinaţie ar fi dus Camerunul la mondialul german. În ţară, se semnase un acord de pace, care însă nu adusese liniştea, nordul şi sudul rămânând divizate în continuare. Singurul lucru care îi unea pe toţi ivorienii era naţionala de fotbal, una dintre cele mai talentate din lume, îndrăznesc să afirm. Coasta de Fildeş a bătut în Sudan, după meci jucătorii aşteptând în genunchi pe gazon finalul meciului din Camerun. Scorul era 1-1, iar ei erau calificaţi. În minutul 90, Camerun a avut un penalty, toate speranţele unei întregi generaţii erau aproape de a fi spulberate. Numai că Pierre Wome a ratat, devenind probabil cel mai iubit camerunez din Côte d'Ivoire. Bucuria a fost de nedescris. La vestiare, jucătorii au intrat în direct la televiziunea ivoriană pentru primele impresii după calificarea istorică la mondiale. Sub impulsul emoţiilor, Drogba a luat un microfon, s-a aşezat în genunchi, fiind urmat de toţi coechipierii şi a implorat toate părţile aflate în conflict să înceteze ostilităţile, să aducă pacea în ţară pentru ca toată lumea să poată sărbători performanţa deosebită a naţionalei. Miracolul s-a produs, şi un acord de pace a fost încheiat în mai puţin de o săptămână. Poate pare o povestire "pescărească", dar influenţa sportului şi a sportivilor africani de prim rang în Africa este imensă. Drogba este un zeu în ţara natală, are o popularitate şi o credibilitate de care nu se va bucura probabil niciodată vreun politician. La începutul lui 2007, naţionala a jucat un meci la Bouake, fieful rebelilor din nord, aducând la stadion oameni care cu mai puţin de un an în urmă se măcelăreau între ei. La tribuna oficială au stat atât Gbagbo, cât şi liderul rebelilor, Guillaume Soro. Nu ştiu alt caz în care performanţa sportivă a vreunei echipe să ducă direct la stingerea vreunul conflict. Pentru asta, Drogba a intrat în istoria ţării şi în inimile a milioane de oameni, nu numai ivorieni sau africani.
Ok, s-a semnat pacea, a început dezarmarea părţilor aflate în conflict, liderul rebelilor Guillaume Soro a fost desemnat prim-ministru, lucrurile se calmau treptat. Numai că în 2005 mandatul lui Gbagbo se încheiase. Nu s-au putut ţine alegeri din cauza situaţiei incerte din ţară, s-au amânat cu un an timp în care preşedinţia rămânea la Gbagbo (cu acordul ONU). Situaţia s-a repetat de mai multe ori, Gbagbo oferind de fiecare dată aceeaşi explicaţie: ţara nu este încă pregătită pentru alegeri. Astfel, mandatul de cinci ani s-a dublat, alegerile având loc în cele din urmă în noiembrie 2010.



8. ALEGERILE DIN 2010 ŞI VIOLENŢELE DIN PREZENT

Aşteptate de mai bine de cinci ani, primele alegeri de după sfârşitul războiului civil erau privite de specialişti cu speranţă, dar şi cu teama că vor realimenta diferenţele etnice şi religioase. Singurii trei candidaţi cu şanse erau preşedintele Gbagbo, Alasanne Ouattara, liderul opoziţiei şi fostul preşedinte Henri Konan Bedie. Ouattara era văzut înaintea alegerilor drept cel mai credibil candidat din mai multe motive. În primul rând, are o deosebită experienţă ca şi economist, ocupând mai multe funcţii în cadrul FMI. Nu este implicat în "mizeriile" politice în care s-au scăldat ceilalţi doi contracandidaţi, mult timp lucrând în străinătate. A stat departe de ostilităţi în timpul războiului, nefiind direct implicat chiar dacă evident era pe poziţii opuse lui Gbagbo. Nu a arătat (încă) tendinţele dictatoriale pe care le-au afişat cu largheţe în timpul mandatelor lor Gbagbo şi Bedie.
În al doilea tur au mers Gbagbo şi Ouattara, în această ordine. Ouattara a câştigat alegerile, cu 54% din voturi, Gbagbo nerecunoscând rezultatele şi susţinând că el este câştigător. După tipicul model african...fac o paranteză. În 2000 când bătrânul preşedinte senegalez Diouf a acceptat înfrângerea în faţa oponentului său şi a predat ştafeta puterii fără alte comentarii, a fost privit de întreaga Africă ca un erou continental, susţinător al păcii, etc etc, a fost elogiat de toate publicaţiile africane. Deci, să predai puterea celui care a câştigat-o de drept încă este o problemă tabu pe continentul negru (la propriu şi la figurat).
Revenim...de aici a început haosul: proteste anti-Gbagbo, reprimate sângeros cu ajutorul forţelor de ordine dar mai ales a unei infame miliţii pro-Gbagbo, numită "Tinerii Patrioţi", ce are pe conştiinţă toate treburile mizerabile făcute în timpul războiului şi în ultimele luni de conflict. Liderul său, foarte influent în ţară, un apropiat al lui Gbagbo, s-a ocupat personal de reducerea la tăcere a opozanţilor, a instigat la atacuri împotriva musulmanilor din nord şi a europenilor din ţară, considerându-le adevăratele probleme ale Coastei de Fildeş.
Ouattara a stat închis într-un hotel din Abidjan păzit de forţele de menţinere a păcii, în timp ce Gbagbo şi miliţia sa reprimau orice demonstraţie în favoarea celui ales preşedinte. Abidjanul a devenit un tărâm al groazei, abuzurile comise fiind de neimaginat, în principal împotriva susţinătorilor sau a presupuşilor susţinători ai lui Ouattara. Sute de mii de oameni au luat calea exilului, majoritatea spre Liberia, dar şi spre Ghana sau Guineea. Dacă eşti musulman, automat eşti văzut ca un susţinător al lui Ouattara, dacă eşti creştin, nu mai încape discuţie, îl susţii pe Gbagbo. Majoritatea masacrelor s-au comis pe aceste coordonate bolnave, femei şi copii fiind ucişi cu bestialitate de îndată cum un sat, oraş sau cătun cădea în mâinile "celorlalţi". Rapoartele indică faptul că majoritatea atrocităţilor au fost comise de miliţia lui Gbagbo, dar sunt informaţii că rebelii ce acum îl sprijină pe Ouattara au şi ei mâinile şi macetele pătate de sânge. Acum o săptămână forţele din nord ce-l sprijină pe Ouattara au pornit asaltul final. În câteva zile au ajuns la Abidjan, luptele de aici fiind teribile. Franţa s-a implicat din nou (ca şi în Libia, se pare că francezii s-au reinventat, nu le mai ajung vinul şi brânzeturile), lovind obiective militare ale forţelor lui Gbagbo. O ştire de ultimă oră ne spune că Gbagbo îşi negociază retragerea de la putere, cerând garanţii de siguranţă pentru el şi apropiaţii săi. Forţele pro-Ouattara au ajuns la porţile palatului prezidenţial, unde se pare că Gbagbo s-a "retras" într-un buncăr secret. E clar că n-o să mai prindă sfârşitul săptămânii în funcţie, dar ce se va întâmpla după? Represalii? Toţi creştinii din sud ar putea fi văzuţi ca şi posibili inamici. Războiul e cel mai mare căcat din câte s-au văzut...iar civilii sunt cei mai vulnerabili. Mă gândesc că ar putea începe un exod de proporţii al celor din sud către Liberia şi Ghana, ar fi un dezastru umanitar ce ar destabiliza toată zona. Sper ca Ouattara să fie altfel decât sunt mulţi lideri africani, şi să nu se înceapă vânătoarea de susţinători reali sau închipuiţi ai fostului regim. Şi mai ales, lumea să nu-şi ia ochii de la Côte d'Ivoire...cel mai important ar fi un proces de "împăcare" naţională între toţi ivorienii, mai ales că în istoria recentă africanii au demonstrat că pot trece mult mai uşor peste astfel de situaţii decât noi, europenii. Dacă pot trăi cât de cât în linişte hutu şi tutsi din Rwanda, cred că e un loc pe harta lumii şi pentru o Coastă de Fildeş nedivizată. Poate că o nouă performanţă sportivă a naţionalei "elefanţilor" cu Drogba căpitan, ar rezolva mai repede disensiunile. Rănile războiului se închid greu, mai ales când i-ai văzut pe cei dragi ucişi doar pentru că sunt dintr-un anume trib sau de o anumită religie. Sau doar pentru că se aflau unde nu trebuia. Pe Gbagbo îl aşteaptă soarta lui Charles Taylor, fostul preşedinte liberian, acuzat de crime împotriva umanităţii şi judecat de un tribunal internaţional.
Asta e povestea tristă a ivorienilor, sper să se termine cu bine până la urmă şi să redevină o ţară respectată. O să încerc să scurtez posturile, să le sintetizez mai bine, să nu mai detaliez. Cred că ar fi mai atractive aşa articolele.