Rămas bun, tovarăşe Mubarak!

Nu are sens să reluăm evenimentele din ultima lună din Egipt, ele sunt binecunoscute tuturor. În cele din urmă, Mubarak a demisionat! Deşi, aşa cum am scris şi în postul precedent despre Egipt, începusem să cred că această criză va dura mult şi bine, iată că prima parte a ei s-a sfârşit. Primul (şi cel mai important) obiectiv al protestatarilor, şi al majorităţii populaţiei înclin să cred, a fost îndeplinit.
Am auzit printre cunoscuţi nenumărate opinii foarte simpliste, care mai de care mai diferite. Unii spun că ce era mai greu s-a realizat şi că de aici încolo lucrurile vor intra în normal. Altă părere pe care am auzit-o ar fi că armata ar trebui să instituie un regim militar şi să nu permită alegeri libere şi evident posibilitatea preluării puterii de către Frăţia Musulmană. Scepticii susţin că odată cu izgonirea lui Mubarak, Egiptul va fi măcinat de conflicte interne, iar stabilitatea pe care a avut-o în era Mubarak nu va mai fi atinsă prea curând. Fiecare părere are ceva pertinent, realitatea este că orice e posibil în Egiptul post-Mubarak.
Din punctul meu de vedere, scenariul cel mai favorabil ar fi organizarea alegerilor libere aşa cum s-a promis, şi nu numai de dragul democraţiei, dar mi se pare evident că orice altă variantă va scoate lumea în stradă din nou. Debarcarea lui Mubarak ar valora cât un scuipat dacă nu ar fi dublată şi de posibilitatea poporului egiptean de a-şi decide viitorul. Alegerile libere implică şi riscuri, şi aici mă gândesc la intrarea pe scena politică a partidelor extremiste - nu mă refer la Frăţia Musulmană, organizaţie islamică, dar destul de moderată. Orice rezultat ar avea alegerile, el va trebui respectat. Altfel, ţara va plonja într-un mare haos - dau din nou exemplul Algeriei de la începutul anilor 90.
Temerea tuturor are în plin plan popularitatea Frăţiei Musulmane, una dintre cele mai puternice organizaţii islamice de pe glob. La o cercetare mai atentă a istoriei acestei organizaţii, se va vedea că în mare parte, a promovat valorile islamului prin politici non-violente. A condamnat asasinarea preşedintelui Sadat de către extremişti în 1981 ca urmare a semnării acordului de pace cu Israelul. Mulţi dintre liderii Frăţiei (înfiinţată în 1928) au fost oameni respectaţi, moderaţi. Dintotdeauna în această organizaţie au existat două facţiuni (chiar dacă nu oficial) şi anume reformiştii, cei cu o viziune mai modernă a Islamului şi aripa mai radicală, conservatorii. Contează enorm dacă vor câştiga prezumtivele alegeri şi care orientare din interiorul organizaţiei va reuşi să se impună la conducere, moderniştii sau conservatorii. Două ameninţări sunt în schimb clare în cazul venirii Frăţiei la putere: posibilitatea ruperii acordului de pace din 1979 cu Israelul (ceea ce ar putea duce la un conflict mondial de proporţii) şi instituirea legii Sharia în Egipt.
Sper doar ca bucuria frenetică a milioanelor de egipteni să nu fie în zadar, iar nivelul lor de trai şi libertăţile să se îmbunătăţească. Rămas bun, tovarăşe Mubarak!

Egiptul la răscruce

Evenimentele din Egipt, mult mai mediatizate decât cele din Tunisia, par a lua o întorsătură şi mai dramatică. Dacă lucrurile s-au calmat măcar parţial în Tunisia după fuga lui Ben Ali şi mai apoi după formarea noului guvern din care lipsesc membrii fostului partid de guvernământ (cu excepţia primului ministru, acelaşi din era Ben Ali), în Egipt treaba începe să se complice. Cauzele nemulţumirilor din toate statele lumii arabe care s-au confruntat cu proteste în ultimele două luni sunt în mare, similare: şomajul şi lipsa locurilor de muncă, creşterea preţurilor alimentelor de bază, corupţia din rândul conducătorilor, absenţa totală a democraţiei (libertatea presei, alegeri libere, libertatea de exprimare) şi un sentiment de lehamite la adresa conducătorilor tolăniţi de prea multă vreme în fotolii.


După cele şapte zile de proteste împotriva lui Mubarak care au avut ca singur rezultat până aseara schimbarea guvernului, după ce poliţia a dispărut de pe străzi lăsând loc pe alocuri haosului şi jafurilor şi după ce armata a declarat că nu va interveni în forţă, chiar credeam că soarta lui Mubarak este pecetluită. Naivitate mare... Nu mai vorbim de schimbarea de ton a marilor puteri care ani de zile au mâncat din aceeaşi troacă cu octogenarul Hosni, iar acum îi cer să asculte glasul poporului. Dar, ca orice om politic experimentat, aseară a ieşit la televiziune şi a declarat că nu va mai candida la alegerile din toamnă, a promis reforme politice şi a punctat că va rămâne în funcţie până la finalul mandatului pentru a asigura o tranziţie democratică la viitoarele alegeri... a fost o mişcare de vulpoi bătrân, care a spus exact ceea ce trebuia pentru ca situaţia să se întoarcă (cât se mai poate) în favoarea sa. Mi-a adus aminte de vicleşugurile lui Pipo Inzaghi în careurile adverse şi de abilitatea sa de a evita offside-urile - exact ce a făcut aseară şi Mubarak. Acum legitimitatea protestelor este parţial pusă sub semnul întrebării. Aţi vrut să plece, aţi obţinut promisiunea lui, acum pentru binele ţării, duceţi-vă acasă. Unii se vor duce, mai ales după scenele de violenţă sălbatică de astăzi când susţinătorii regimului au atacat manifestanţii cu ce au prins la mână. Brusc au apărut 20.000 de oameni ai lui Mubarak, brusc armata s-a făcut că plouă permiţându-le acestora accesul în Piaţa Tahrir (un nou simbol al luptei pentru democraţie) unde era evident că va ieşi un măcel. Scenele cu suporterii lui Mubarak pe cămile atacându-i pe ceilalţi cu bâte, bare de metal, pietre şi (am citit undeva) chiar macete îmi aduc aminte de dramaticele episoade din Sudanul vecin când miliţiile pro-guvernamentale Janjaweed atacau călare satele din Darfur, omorând oamenii şi arzând sate întregi. Suporterii lui Mubarak s-au adunat la fel de spontan precum minerii din Valea Jiului acum mai bine de două decenii...nu neg că printre atacatori erau şi susţinători civili ai preşedintelui (vă mai aduceţi aminte: noi muncim, nu gândim!), dar e evident că ciocnirea aparent spontană de astăzi din cele două tabere a fost bine dirijată. Iar speech-ul emoţionant de aseară a lui Hosni ("Pe pământul acestei naţii iubite am trăit, am luptat, ei i-am apărat suveranitatea. Pe pământul ei voi muri") nu a făcut decât să ofere pretextul necesar unei astfel de manifestări populare de simpatie. Toţi dictatorii par şcoliţi într-un laborator imens în care zi de zi, oră de oră se predau ore de manipulare. Chiar dacă poate unii nu excelează la capitolul inteligenţă, compensează cu vârf şi îndesat prin viclenie...mă gândesc acum doar la Ceauşescu şi Idi Amin.


E posibil ca Mubarak să declanşeze un război civil prin încăpăţânarea sa. Dar nu va avea niciodată asta pe conştiinţă pentru că el a cedat protestelor străzii, a promis cu inima deschisă reforme şi o tranziţie democratică, e vina lui că turbaţii ăştia de fundamentalişti nu vor să plece acasă? Suporterii lui da, sunt violenţi, dar sunt aşa pentru că nu mai suportă incertitudinea, pentru că vor să-şi crească copiii mai departe într-un Egipt prosper şi civilizat, pentru că apără ţara de huligani. Sper să nu se ajungă doamne fereşte la război civil, dar cu siguranţă ţara îşi va reveni cu greu din ceea ce s-a întâmplat azi. Ca noi după mineriadă.


Cred că urmărind comod întorsătura evenimentelor din fotoliul său de piele în care stă tolănit, încălţat cu nişte papuci moi şi primind un binemeritat masaj de la frumoasa Leila, Ben Ali, acum înconjurat de petrol din toate părţile, îl invidiază în sinea sa pe prietenul Hosni pentru abilitatea de care el nu a fost în stare să dea dovadă.


Este o nebunie să se arunce cineva la pronosticuri, eu cred însă că situaţia se va înrăutăţi în Egipt. Protestatarii nu cred că vor ceda, e genul de act pe care ori îl duci la bun sfârşit, ori stai acasă de la început, iar majestatea sa a dat un semnal clar că nu are de gând să petreacă iarna prea departe de Hurghada şi Sharm el Sheikh... rămâne de văzut şi ce mai ciripesc "mai mari lumii".


La fel ca şi în Tunisia, plecarea (prezumtivă) a lui Mubarak din fruntea statului ar putea deschide un nou drum plin de nenumărate obstacole. Mulţi se tem de opoziţia islamică, mult mai puternică decât în Tunisia, grupată în jurul Fraţilor Musulmani. E o temere întemeiată, dar dacă alegerile libere le vor da câştig de cauză, votul va trebui respectat. În Algeria anilor 90 nu a fost respectat, iar războiul civil ce a durat mai bine de un deceniu a făcut prăpăd. Dar mai e mult până acolo, până una alta tătucul Hosni se ţine bine...

Revoluţia tunisiană

Acum mai bine de o lună am scris câteva generalităţi despre regimul dictatorial tunisian al veteranului Zine el Abidine Ben Ali. Nici prin cap nu-mi trecea că peste atât de puţin timp vom vorbi la trecut despre regimul său. Aflat la putere încă din 1987, se părea că septuagenarul Ben Ali va putrezi în scaunul de preşedinte. Dar miracolul s-a produs pentru poporul tunisian şi în urma protestelor începute la mijlocul lui decembrie, dictatorul a fugit împreună cu o parte din membrii familiei în Arabia Saudită pe data de 14 ianuarie. Acum rămâne de văzut doar dacă Tunisia va fi în stare să parcurgă anevoiosul drum spre o democraţie viabilă (cred că ar fi o premieră în lumea arabă) sau va cădea în plasa luptelor interne şi a haosului aşa cum s-a întâmplat cu vecinii algerieni la începutul anilor 90.


Pe fondul deteriorării nivelului de trai (şomaj ridicat, creşterea preţurilor la produsele de bază, perspective din ce în ce mai puţine pentru tineret), coroborat cu problemele vechi ale ţării şi anume corupţia la nivel înalt şi cenzura atotputernică, majoritatea tunisienilor se săturaseră de omniprezentele poze ale preşedintelui şi mai ales de prezenţa sa şi a apropiaţilor în fruntea statului. Protestele au început la mijlocul lui decembrie 2010 atunci când un tânăr al cărui nume a devenit sinonim cu sacrificiul, Mohamed Bouazizi, s-a autoincendiat în faţa unei clădiri administrative din oraşul natal, Sidi Bouzid. Tânărul a recurs la acest gest extrem din cauza sărăciei şi a imposibilităţii de a-şi găsi un loc de muncă. A decedat două săptămâni mai târziu, nu înainte de a fi vizitat la spital de însuşi tovarăşul Zine.


Aceasta a fost scânteia, la propriu şi la figurat, care a declanşat prăbuşirea în mai puţin de o lună a unui regim vechi de peste două decenii. Protestele începute timid în Sidi Bouzid în semn de solidaritate cu gestul lui Bouazizi au fost reprimate în mod brutal de poliţia tunisiană, peste şaptezeci de persoane pierzându-şi viaţa. Treptat, oamenii au prins curaj şi au luat cu asalt străzile din principalele oraşe tunisiene. în frunte cu capitala Tunis. Deja piesele jocului de domino începuseră să se prăbuşească...


La începutul lui ianuarie, avocaţii, urmaţi de profesori au intrat în grevă. Lucrurile începeau să devină serioase şi pentru regimul aparent nemuritor al lui Ben Ali. De la instalarea sa în fruntea ţării nu se mai confruntase niciodată cu proteste de o asemenea anvergură. Iniţial a urmat represiunea: arestări, bătăi în sediile "miliţiei", utilizarea muniţiei de război pentru a dispera mulţimile şi discursuri ce înfierau protestatarii "terorişti". Totul pentru a intimida protestatarii şi pentru a restabili ordinea. Dar efectul a fost opus celui scontat de autorităţi, protestele s-au extins în toată ţara, "acum ori niciodată" păreau a-şi spune tunisienii. Simţind pericolul, Ben Ali a promis 300.000 de noi locuri de muncă, fără a da alte detalii. Pe 10 ianuarie toate şcolile şi universităţile au fost închise pe termen nelimitat. A fost prima dată când m-am gândit serios că Ben Ali o să pice. A urmat un alt anunţ menit să calmeze spiritele şi anume că odată cu terminarea prezentului mandat (adică 2014), nu va mai candida la viitoarele alegeri. Nimeni n-a luat în seamă aceste ultime încercări disperate ale preşedintelui de a-şi salva scaunul, dimpotrivă era evident că nu mai e cale de întoarcere.


Pe 14 ianuarie Ben Ali a dizolvat guvernul şi a declarat stare de urgenţă, fiind interzise adunările în grupuri mai mari de trei persoane. Simţind că armata e pe punctul de a-i întoarce spatele, Ben Ali şi o parte din numerosul său clan fuge în Malta cu patru elicoptere, după care, neprimind permisiunea de a ateriza pe teritoriul francez, se "reorientează" către Arabia Saudită, ţară care, în urmă cu 30 de ani îi făcuse acelaşi favor şi unui alt personaj "legendar" al Africii, Idi Amin al Ugandei. Se pare că soţia ex-preşedintelui, Leila, a luat de la banca centrală din Tunis şi o tonă jumate de lingouri de aur...nu avem informaţii dacă le-a cărat cu cârca sau oricum altfel.


Primele ore fără Ben Ali seamănă izbitor cu după amiaza zilei de 22 decembrie 1989. După entuziasmul de început, începe să se tragă, nimeni neştiind cine cu cine se luptă, victime căzând ca peste tot în majoritate civilii. Primul ministru, în funcţie din 1999, încearcă să se depărteze de imaginea de mână dreaptă a dictatorului şi propune un guvern de uniune naţională în care partidele politice interzise de atâta amar de vreme vor avea reprezentanţi pentru prima dată într-un guvern al statului nord-african. Cabinetul are totuşi câţiva miniştri afiliaţi partidului lui Ben Ali, RCD, văzuţi de populaţie ca şi continuatori ai politicii fostului lider. Protestele continuă, populaţia dorind să o "rupă" definitiv cu fostul regim...se aşteaptă alegeri peste şase luni deşi încă nu s-a avansat nici o dată. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în continuare, sperăm în bine pentru poporul tunisian, care încă este sub şocul schimbării de regim. Mulţi nu credeau că le va fi dat să trăiască ziua în care bannerele uriaşe cu poza preşedintelui surâzător vor fi doar o amintire.


Cam acestea ar fi evenimentele petrecute în Tunisia luat în ordine cronologică. Dar problema este mult mai complexă, la fel cum toată situaţia în lumea arabă este extrem de complexă şi cu multe ramificaţii. Spre deosebire de "Revoluţia română", revoluţia tunisiană chiar a fost cu adevărat revoluţia poporului. Acum o lună nimeni nu ar fi mizat pe fuga lui Ben Ali. E foarte simplu de argumentat. Statele Unite şi cele europene se aflau în relaţii foarte bune cu regimul de la Tunis. La fel ca şi alte regimuri totalitare din lumea islamică (Bouteflika în Algeria, Mubbarak în Egipt, Karimov în Uzbekistan) şi regimul Ben Ali era un pion important în aşa zisul război împotriva terorismului. Motiv pentru care statele civilizate au închis ochii repetat la încălcarea drepturilor omului în aceste ţări. Deci e evident că spre deosebire de căderea regimurilor comuniste, marile puteri nu aveau nici cel mai mic interes ca "prietenul" Zine să părăsească corabia puterii. Evident că odată evenimentele produse, tot vestul "este alături" de greu-încercatul popor tunisian şi denunţă toate porcăriile pe care tătucul le făcea cu bună ştiinţă. Acesta este şi motivul pentru care protestele din Tunisia au ocupat un loc secundar în presa occidentală, spre deosebire de cele din Iran spre exemplu când ţineau capul de afiş al presei de pretutindeni. Dar ce diferenţă între rolul lui Ben Ali şi rolul lui Ahmadinejad în lupta anti-teroristă... Este cel mai bun motiv pentru a ridica în slăvi curajul tunisienilor, ei s-au ridicat atât împotriva unui regim corupt şi represiv, dar simbolic şi împotriva celor ce-l susţineau tacit şi aici mă refer la S.U.A şi Europa de Vest. Au fost multe încercări de a "cumpăra" poporul până în ultima clipă din partea fostei conduceri: promisiuni de noi locuri de muncă, de alegeri fără participarea lui Ben Ali în 2014 şi chiar de alegeri legislative în următoarele şase luni. Curajul tunisienilor i-a însufleţit şi în alte colţuri ale lumii arabe pe cei nemulţumiţi de regimurile corupte, dictatoriale şi represive. În Egipt s-a cântat "Ben Ali spune-i lui Mubbarak că urmează", iar în Algeria vecină protestele continuă şi acum atât împotriva regimului nedemocratic de acolo (dar din păcate destul de necesar în condiţiile precedentelor legate de fundamentaliştii islamici). Poate fi 2011 noul 1989 al ţărilor arabe? Sunt semnale că există acest potenţial, care poate duce lumea arabă atât spre democraţie cât şi spre acutizarea tendinţelor fundamentaliste islamice.


La auzul veştii despre fuga lui Ben Ali n-am ştiut dacă trebuie să mă bucur sau nu. Este o discuţie foarte lungă şi complexă despre cât de viabil este sistemul democratic în lumea arabă, o lume în care tradiţiile ancestrale şi religia islamică cam vin în contradicţie cu principiile democraţiei aşa cum le vedem noi cei din partea asta de lume. Tunisia este în faţa unei provocări imense: poate deveni prima ţară arabă în care să fie instituit un regim democratic. La fel de bine poate cădea pradă unor tensiuni ce pot duce chiar la război civil, cazul Algeriei de la începutul anilor 90 fiind concludent. Pe scurt, în urma presiunilor, regimul aflat la putere în Algeria a acceptat introducerea sistemului pluripartit şi scoaterea din ilegalitate a tuturor formaţiunilor politice. Numai că alegerile din 1991 au fost câştigate categoric de islamiştii mai puţin moderaţi, aşa că armata a organizat o lovitură de stat şi a preluat puterea înainte ca ea să ajungă la cei democratic aleşi - Frontul Islamic. A urmat un război civil de o brutalitate inimaginabilă, care a durat zece ani şi a curmat peste 150.000 de vieţi. Şi totul a pornit de la organizarea de alegeri libere! Turismul, motorul economiei tunisiene, va fi cu siguranţă afectat, pentru cât timp, asta depinde de evoluţia situaţiei din ţară. Urmează o perioadă dificilă pentru Tunisia, de tranziţie, încă nu se ştie spre ce, dar tranziţie va fi cu siguraţă. Nu am cum să uit cât de mult mi-a plăcut Tunisia, am rămas într-un fel ataşat de această ţară şi nu pot decât să sper că situaţia se va stabiliza, vor avea loc alegeri libere, iar fundamentalismul islamic nu-şi va găsi solul prielnic în Tunisia.