Când vine vorba despre genocidul din Rwanda este atât de greu să-ţi găseşti cuvintele. Este unul dintre cele mai negre capitole din istoria omenirii, spun asta fără şovăială. Pentru o sută de zile, una dintre cele mai frumoase ţări din lume supranumită şi "ţara celor 1000 de coline" a încăput pe mâna diavolului. Deşi măcinat de conflicte, sărăcie, lipsă de educaţie, secete, dictaturi şi probleme de tot soiul, continentul african nu mai văzuse niciodată asemenea atrocităţi. Pentru cei ce nu ştiu, nu este vorba despre vreun eveniment din evul mediu ci de o nenorocire de care ne despart doar 17 ani. În doar trei luni, au fost măcelăriţi peste 800.000 de oameni. Îndoctrinarea a fost totală: vecinii s-au omorât între ei, doctori, profesori, intelectuali de tot felul au apucat-o pe calea nebuniei şi au uitat că sunt fiinţe umane. Se spune că la sfârşitul genocidului, unul din cinci rwandezi omorâse măcar un compatriot. Mulţi au dat toţi banii pe care îi aveau pentru a fi împuşcaţi în cap şi nu ciopârţiţi cu macetele. Ucigaşii stau pe cadavre şi beau bere. Sunt orbiţi de ură şi sunt convinşi că-şi fac treaba, aşa cum au fost îndemnaţi prin intermediul radioului. Cine nu împărtăşeşte ideile rasiste ale majorităţii este declarat "iniyenzi", adică gândac, şi strivit întocmai. În ascunzători, mamele îşi sugrumă nou născuţii pentru a nu fi descoperite. Rwandezi spun că Dumnezeu colindă prin toată lumea în timpul zilei, însă seara vine şi doarme în ţara lor. Mulţi se întreabă ce se întâmplă cu Dumnezeu, unde a fost în cele o sută de zile în care populaţia ţării a fost decimată. Naţiunile Unite stau cu mâinile-n sân şi se fac că plouă. Au treburi mai importante...la cinci ani de la sfârşitul conflictului, preşedintele Clinton îşi va cere scuze pentru lipsa de reacţie...se strigă sus şi tare: "Never again!". În 2003, începe conflictul de amploare din provincia sudaneză Darfur...Again! Drama Rwandei este una dublă: în primul rând suferinţa inimaginabilă prin care au trecut atâţia oameni, sutele de mii de orfani, fuga în Zair (actualul R.D Congo) a peste două milioane de oameni. În al doilea rând, drama de a fi murit în zadar. Nimeni nu a priceput o iotă din ceea ce s-a întâmplat acolo, nimeni nu a vrut să înţeleagă nimic din acest grotesc episod al istoriei recente.
1. Istorie:
În Rwanda, coexistă din vremuri imemoriale trei etnii diferite: hutu, tutsi şi twa (pigmei). Majoritatea este reprezentată de hutu, 85% din populaţie, în timp ce tutsi sunt doar 14% si twa 1%. Numai că actuala ţară a fost condusă dintotdeauna de o elită tutsi, din care provenea şi regele care a ţinut mereu la respect majoritatea hutu. Tensiunile dintre cele două tabere au fost mult exacerbate de perioada în care ţara a fost colonie belgiană. În anii 30 ai secolului trecut, belgienii au încurajat elita tutsi să se menţină la putere. Tutsi sunt mai înalţi, mai supli, au tenul mai deschis la culoare, iar belgienii i-au încurajat că din acest motiv sunt superiori celorlalţi. Cea mai mârşavă mişcare a fost introducerea cărţilor de identitate etnice. Adică pe buletinul fiecărui rwandez este scrisă (de multe ori ca o sentinţă la moarte) etnia: hutu, tutsi sau twa (foto).
Această mişcare este prima piatră pusă la temelia viitoarelor conflicte interetnice care au culminat cu genocidul din 1994. Nici până astăzi, "buletinele entice" nu au fost retrase. În primele zile ale genocidului s-au plătit bani grei pentru a face rost de o carte de identitate pe care să scrie "hutu". Între 1959 şi 1962, pe fondul decolonizării, majoritatea hutu s-a răsculat, având acordul tacit al belgienilor care îşi pierduseră în mare parte interesul în a menţine elita tutsi la putere. Peste 150.000 de tutsi au fugit în ţările vecine, altă sută de mii fiind omorâţi de noii stăpâni ai ţării, hutu. S-a întors roata, iar populaţia hutu majoritară ajunge pentru prima dată la putere cu un puternic capital de ură adunat în sutele de ani de dominaţie tutsi. În 1973, o lovitură de stat îl aduce la putere pe generalul Juvenal Habyarimana, un hutu originar din nordul ţării, care va favoriza elementele hutu (mai ales din nord, un fel de hutu moldoveni), şi îşi va crea o clică care va acapara toată puterea. Să nu-i uităm pe tutsi fugiţi la începutul anilor 60. Vor face copii, îşi vor întemeia familii, vor dori să se reîntoarcă pe pământul natal. La începutul anilor 90, situaţia economică a Rwandei se înrăutăţeşte, astfel că Habyarimana (foto) este presat să organizeze alegeri şi astfel să se treacă la un sistem multipartid. 
Sutele de mii de "tutsi fără de ţară" , organizaţi de câţiva ani în RPF (Frontul Patriotic Rwandez) simt momentul şi invadează Rwanda din Uganda, cu scopul de a înlătura de la putere vechea orânduire. Va urma un război civil de trei ani, soldat cu numeroase victime de ambele părţi. Guvernul rwandez este ajutat de către Zair şi Franţa (cu care semnase un tratat de apărare în 1975) şi astfel reuşeşte să respingă atacul din exterior. În cele din urmă, în 1993, se semnează un tratat de pace la Arusha, în Tanzania, care pune capăt conflictului de trei ani. Relaţiile dintre majoritatea hutu şi minoritatea tutsi s-au deteriorat continuu în aceşti trei ani de conflict. "Talibanii" hutu, în frunte cu generalul Theoneste Bagosora, nu au fost de acord de la bun început cu tratatul de pace prin care guvernul va avea atât reprezentanţi ai puterii cât şi ai ex-rebelilor tutsi (RPF). Pentru a superviza respectarea acordului de pace, în Rwanda va fi trimisă o misiune de pace, UNAMIR. Cam asta era situaţia în ţară cu un an înainte de începerea genocidului. 2. Genocidul
a)Primele ore:
Data de 6 aprilie 1994 o să rămână probabil printre cele mai nefaste din istoria modernă a Africii. După căderea serii, Kigali a fost zguduit de o explozie uriaşă. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat. În scurt timp la radio se anunţa o veste năucitoare: avionul prezidenţial a fost bombardat, incident ce a provocat moartea preşedintelui Habyarimana dar şi a omologului său din Burundi. Mass-media a pus asasinatul pe seama rebelilor tutsi care voiau cu orice preţ să se descotorosească de preşedinte şi să revină la ordinea socială de dinainte de 1959. S-au făcut repetate anunţuri violente la radio ca "hutu de bună credinţă" să fie vigilenţi şi să-şi "facă treaba până la capăt". Un consiliu de urgenţă format din elementele extremiste s-a întrunit în aceeaşi seara. Consiliul a fost condus de colonelul Bagosora, recunoscut pentru vederile sale extremiste. Ca urmare a acordului de pace din 1993, primul ministru era tot hutu, dar făcea parte din alt partid decât cel de guvernământ, unul mult mai moderat. Agathe Uwiligiyimana (pronunţaţi voi) singura femeie prim-ministru din istoria ţării, a fost asasinată a doua zi dimineaţă, împreună cu alţi politicieni hutu moderaţi care se opuneau idei de a extermina populaţia tutsi. Un grup de 15 soldaţi ai ONU o aveau în grijă pe madame Agathe. Gărzile prezidenţiale au eliberat cinci dintre ei (ghanezi) şi i-au torturat şi omorât pe ceilalţi zece (belgieni), mutare prin care se spera retragerea trupelor ONU, în frunte cu belgienii care erau cei mai numeroşi. Astfel, omorurile în masă puteau începe nestingherite. Franţa şi Belgia şi-au retras personalul din Rwanda, la fel şi celelalte "mari puteri" aflate aici... s-a format un nou guvern, avându-l ca prim ministru pe Jean Kambanda (foto),
un anti-tutsi notoriu, iar ca miniştrii pe cei mai extremişti membrii ai partidului defunctului Habyarimana. Totul era pregătit pentru "soluţia finală" în variantă africană. Asasinarea preşedintelui Habyarimana rămâne un mister. Partidul de guvernământ (MRDN) susţine că vinovaţi pentru acest incident sunt ex-rebelii tutsi care au încercat prin această mişcare să pună mâna pe putere. Aceştia la rândul lor acuză aripa dură a MRDN-ului că s-au descotorosit de preşedinte pentru a-şi putea pune în aplicare planul elaborat încă de la semnarea păcii cu rebelii tutsi: exterminarea etniei tutsi prin orice mijloace. Habyarimana a încurajat procesul de pace, ar fi făcut orice pentru păstrarea scaunului de preşedinte, era recunoscut ca un om foarte corupt care îşi căţărase în cele mai înalte posturi numeroşi membri ai familiei. Încă nu s-a făcut lumină în acest caz, dar foarte probabilă este varianta în care "hardlinerii" hutu au scăpat de preşedinte, găsind în asta motivul perfect pentru a-i manipula pe etnicii hutu în legătură cu pericolul iminent reprezentat de vecinii lor tutsi. De aici până la genocid a mai fost un pas...foarte mic.
Evenimentele din primele ore ale genocidului sunt extrem de importante deoarece subliniază foarte clar că în secunda doi după ce avionul prezidenţial s-a prăbuşit, un mecanism foarte bine gândit s-a pus în mişcare. În numai 12 ore, premisele pentru începerea în deplină legitimitate (din punctul de vedere al extremiştilor) a crimelor erau îndeplinite: un nou cabinet în frunte cu un prim-ministru "loial", descotorosirea de elementele moderate ce stăteau în calea "înfăptuirii ordinii" şi mai ales retragerea unei bune părţi a trupelor ONU. Şi de data asta, amărâţii au fost abandonaţi de marile putori...pardon, puteri. În concluzie, începerea masacrelor a fost la fel de spontană ca şi venirea minerilor la Bucureşti acum mai bine de 21 de ani.
b) Cele 100 de zile:
În cele 100 de zile apocaliptice au murit între 800.000 şi un milion de oameni, adică 10.000 de oameni pe zi, 400 pe oră şi 7 pe minut! Un masacru de asemenea proporţii nu ar fi avut loc fără "ajutorul" necondiţionat al populaţiei. Fizic, nu s-ar fi putut, mai ales având în vedere că a doua zi după prăbuşirea avionului prezidenţial, rebelii tutsi au rupt acordul de pace şi din nordul ţării au pornit un asalt către capitala Kigali, blocând astfel o bună parte a armatei. De fapt au fost două războaie paralele: unul convenţional, între cele două armate, RPF (tutsi) şi armata naţională a Rwandei (hutu), cu oameni în uniforme şi cu tactici de luptă (vorba vine, că în Africa nu prea se pune accent pe tactică) şi unul barbar, între oameni obişnuiţi, în care a fost angrenată aproape întreaga populaţiei. O enormă responsabilitate o are miliţia paramilitară hutu Interahamwe,
termen ce într-o traducere aproximativă din kinyarwanda înseamnă "cei ce muncesc împreună"...e evident în ce fel muncesc. Interahamwe a fost creată şi dezvoltată în timp, de către puterea de la Kigali. Nu aveau uniforme, erau civili care seara se duceau acasă, luau masa cu familia şi îşi sărutau copiii de noapte-bună. Evident că existau şi lideri, dar marea masă era formată din civili voluntari. Nu trebuie generalizat: nu toţi hutu au fost extremişti, nici pe departe. Se estimează că 10-20% dintre victime au fost hutu ce au refuzat să ia parte la masacre sau care au ascuns etnici tutsi. Mulţi au fost ameninţaţi că dacă nu iau parte la omoruri, vor fi ei omorâţi. Astfel numărul criminalilor a crescut enorm, ajungându-se la sfârşitul ostilităţilor să se estimeze că unul din cinci rwandezi a omorât măcar un om! Un alt fapt macabru ar fi acela că foarte multe din masacre aveau loc după-amiaza deoarece cei responsabili de evenimente le dădeau din belşug să bea celorlalţi pentru a le stimula instinctele animalice. Punctele de control au împânzit ţara, zădărnicind astfel eforturile civililor tutsi de a fugi în ţările vecine. Aceste checkpoint-uri erau controlate de Interahamwe. Nici o maşină nu trecea necontrolată. Se verificau cărţile de identitate, iar tutsi erau omorâţi, uneori şi hutu care refuzau să ucidă. Mulţi tutsi au falsificat cărţile de identitate pentru sume enorme, însă de multe ori erau recunoscuţi după semnalmente: înalţi, zvelţi, cu buzele subţiri, mai deschişi la culoare. Majoritatea masacrelor s-au înfăptuit cu macetele. Se tăiau la întâmplare mâini, picioare, capete, efectiv victimele erau măcelărite în sensul primar al cuvântului. Norocoşii erau împuşcaţi în cap. Nimeni nu scăpa. O altă "unealtă" de distrugere totală a etniei au fost violurile. Femeile tutsi care scăpau de moarte deveneau sclave sexuale ale unor descreieraţi. Erau violate ore întregi, de către zeci de animale cu chip de om. Nu numai tutsi, ci şi hutu considerate moderate. Între 250.000 şi 500.000 de femei au fost violate, o mare parte dintre ele au fost infestate cu HIV. Din aceste violuri s-au născut peste 20.000 de copii nedoriţi. 
Drama acestor mame este de neimaginat, eu chiar sunt incapabil să-mi imaginez viaţa lor post-genocid. Unele trăiesc doar pentru aceşti copii, altele îi urăsc de moarte deşi sunt conştiente că bieţii copii nu au nici o vină. Citiţi aici (http://www.foundationrwanda.org/Testimonies.aspx ) mărturii absolut cutremurătoare. La fel ca în conflictul din Bosnia, care se desfăşura în paralel, cele mai absurde şi de neînţeles situaţii sunt cele în care vecinii, prietenii au început să-şi omoare apropiaţii doar pentru că nu erau ca ei. Mulţi supravieţuitori ştiu cine le-a omorât familiile, de multe ori erau vecini sau cunoscuţi. Autorităţile locale au înarmat civilii, le-au făcut rost de arme şi le-au distribuit. Într-un speech ţinut într-o zonă rurală, primul ministru Jean Kambanda a incitat la ură rasială, încurajându-i pe toţi hutu să-şi continue "treaba" începută. La un moment dat a scos din buzunar un pistol şi le-a spus participanţilor că "fiecare hutu trebuie să aibă aşa ceva la el". Imaginile sunt filmate, o să pun linkul deîndată ce îl găsesc. În tot acest iad au existat şi oameni care şi-au riscat viaţa în încercarea lor de a salva civilii tutsi de la exterminare. Unii dintre ei vor rămâne anonimi până la sfârşitul zilelor. Alţii însă sunt cunoscuţi. Generalul Romeo Dallaire, şeful misiunii de pace UNAMIR, care s-a străduit din răsputeri să pună capăt masacrelor, Carl Wilkens, singurul american care a rămas în timpul genocidului în Rwanda în încercarea de a salva copiii tutsi (personalul diplomatic american era de mult evacuat) sau Paul Rusesabagina, cunoscut lumii întregi din filmul Hotel Rwanda, care, deşi hutu, a salvat 1268 de oameni de la moarte adăpostindu-i în hotelul al cărui manager era. Despre el voi scrie un articol separat deoarece lumea trebuie să ştie de existenţa lui.3. Masacrele
M-am gândit ceva până să pun pe blog imaginea de mai sus. Am hotărât că imaginile spun mai mult decât toate cuvintele din lume şi am încărcat-o. Poza e expusă la Muzeul Genocidului din Kigali şi arată victimele unuia dintre cele mai cumplite masacre din timpul genocidului, în care oamenii strânşi într-o biserică în căutare de adăpost au fost măcelăriţi de către Interahamwe.
Primul masacru a avut loc pe 9 aprilie la doar trei zile de la începerea omorurilor. Peste 100 de tutsi (printre care şi copii) s-au adăpostit într-o misiune a bisericii romano-catolice poloneze. Soldaţii au început să ceară cărţile de identitate şi i-au lăsat să plece pe puţinii hutu refugiaţi. Un membru al gărzilor prezidenţiale a intrat şi le-a spus soldaţilor să nu-şi irosească gloanţele pe acei "inkotanyi" (peiorativ pentru tutsi) căci sunt pe drum 100 de membri Interahamwe cu macete. Aceştia au ajuns în curând şi au început să-i ciopârţească pe cei refugiaţi. Masacrul a ţinut două ore timp în care doi martori, observatori polonezi ONU au încercat să convingă mai marii forţei de menţinere a păcii (care pace?) să intervină. Răspunsul a fost negativ!
În zona Murambi, zeci de mii de tutsi s-au adunat în biserica locală în încercarea disperată de a se salva. Preotul şi primarul i-au direcţionat către Şcoala Tehnică din apropiere, mult mai încăpătoare, spunându-le că vor fi protejaţi de trupele franceze. 65.000 de tutsi s-au îngrămădit acolo, apa şi curentul fiind imediat sistate. Timp de 5 zile, s-au apărat cum au putut, dar pe 21 aprilie au cedat. Soldaţii francezi s-au făcut nevăzuţi şi masacrul a început...aici au murit 45.000 de oameni!!! , iar cei ce au scăpat au fost masacraţi a doua zi într-un incident similar petrecut într-o biserică din apropiere. Este de neimaginat să omori într-o zi 45.000 de oameni. Poate că dacă am înţelege, nici unul dintre noi n-ar mai rămâne zdravăn la cap. Imaginaţi-vă doar toţi locuitorii din Miercurea Ciuc (fără nici o tentă etnică, doar că sunt cam la fel de mulţi ca cei masacraţi) strânşi într-un loc şi omorâţi până la asfinţit... Astăzi pe locul fostei şcoli tehnice este un muzeu impresionant în memoria victimelor nevinovate (foto)
Din nou o similitudine cu drama din Balcani din aceeaşi perioadă: implicarea bisericii şi a preoţilor în masacre. Mulţi preoţi hutu au predat liste cu numele şi adresele celor vizaţi soldaţilor sau miliţiei Interahamwe, uşurându-le munca acestora...întocmai ca unii preoţi sârbi din estul Bosniei, care au închis ochii la fapte asemănătoare.
Nenumărate masacre au avut loc după acelaşi calapod. Toate s-au încheiat prost pentru cei nevinovaţi şi lipsiţi de apărare. În urma genocidului au rămas 400.000 de orfani, din care se estimează ca circa 80.000 au rămas singurii supravieţuitori ai familiilor din care făceau parte. Unii au fost adoptaţi, dar mulţi au rămas pe lumea asta fără nici un sens şi fără nici o noimă...singuri, traumatizaţi, săraci şi vulnerabili.
4. Cum a fost posibil??
a) Rolul UNAMIR - UNAMIR (United Nations Assistance Mission for Rwanda) a fost misiunea trimisă de ONU pentru a ajuta la implementarea şi apoi respectarea acordului de pace semnat în 1993 între guvernul rwandez şi rebelii tutsi. De fapt, pe româneşte, ăştia nu erau lăsaţi să facă nimic, pentru că nu aveau dreptul de a interveni în forţă decât dacă vreun membru al misiunii s-ar fi aflat în pericol. În rest, se fâţâiau de colo-colo în maşinile blindate, iar dacă se întâmpla ca douăzeci de hutu rupţi de beţi să măcelărească vreun etnic tutsi, ei doar raportau mai departe ce au văzut. Puteau interveni doar dacă evenimentele degenerau în acte de genocid - acesta este motivul pentru care întreaga lume s-a ferit să recunoască adevărul în acele zile tragice, pentru a nu fi nevoite să intervină militar. Statele Unite nu voiau să se mai implice activ într-un conflict african, după ce în octombrie 1993, optsprezece americani au fost ucişi şi peste 70 răniţi în bătălia pentru Mogadiscio, din Somalia devastată de război şi foamete. Franţa a avut dintotdeauna relaţii excelente cu Habyarimana (la fel ca cu Bokassa, cu Sekou Toure si cu alti bolnavi ai zilelor noastre), chiar se pare că a ajutat activ armata rwandeză cu arme. Aşa că UNAMIR era sortit eşecului încă de la început, în cazul în care acordul de pace ar fi fost încălcat. Generalul Dallaire (foto)
a aflat încă din ianuarie (genocidul a început în aprilie) de urgia ce se pregătea, inclusiv de intenţia extremiştilor de a ucide soldaţi belgieni. S-au descoperit ascunzători în care se găseau arme cu care cei peste 1500 de membrii Interahamwe ce se antrenau în baze militare guvernamentale urmau să "treacă la treabă". În acelaşi scop, în Kigali se făceau liste cu adresele şi numele enticilor tutsi. Răspunsul primit de general la telegrama în care informa birourile ONU de aceste dezvăluiri probabil că reprezintă una dintre cheile evenimentelor. În loc să lărgească atribuţiile misiunii în scopul prevenirii acestor viitoare evenimente, generalul era sfătuit să îl înştiinţeze pe preşedinte de posibila violare a acordurilor de pace. De parcă preşedintele nu ar fi fost la curent cu ceea ce se petrecea! Începutul genocidului marchează şi lupta disperată a comandanţilor UNAMIR, în frunte cu Dallaire, de a convinge ONU să lărgească atribuţiile misiunii şi să trimită întăriri. Dar uciderea celor zece soldaţi belgieni avea să cântărească imens în decizia ONU de a retrage aproape toate trupele! Din 2500 de oameni, au mai rămas doar 270, restul au fost evacuaţi. Generalul Dallaire a refuzat să părăsească Kigali, deşi a primit ordine directe în acest sens. Cu cei 270 de soldaţi, se presupune că s-a salvat viaţa a mii de oameni. Peste ani, Clinton a recunoscut că a "evaluat prost situaţia" şi că dacă ar fi trimis la timp 5000 de soldaţi putea salva viaţa a peste 500.000 de oameni. Chiar nu mai e nimic de comentat. Oamenii au fost literalmente lăsaţi să fie măcelăriţi. Un episod sinistru s-a petrecut în primele zile ale genocidului, când soldaţii belgieni ce apărau 2000 de refugiaţi dintr-o şcoala au fost evacuaţi. La poartă aşteptau miliţiile Interahamwe, care trăgeau la măsea şi cântau "Hutu Power". După ce belgienii au plecat, băieţii au intrat şi au ucis pe toţi cei aflaţi înăuntru. În ciuda lipsei acute de personal, dar şi a imposibilităţii unei intervenţii în forţă, generalul Dallaire şi alţii din UNAMIR au salvat zeci de mii de vieţi prin simpla lor prezenţă...
b) Pregătirile extremiştilor:
Genocidul a fost minuţios pregătit. Liderii hutu susţin că populaţia hutu a răbufnit după asasinarea lui Habyarimana de către spionii tutsi. Şi Ion Iliescu susţine că minerii au venit la Bucureşti din simţ civic...acum doar n-om pune botul la astfel de vrăjeli ieftine.
În momentul declanşării ostilităţilor, Interahamwe număra circa 30.000 de oameni. Aveau atât macete, cât şi grenade şi chiar puşti Ak-47, emblema lumii a treia. Toate distribuite cu grijă de către guvern. Ca o coincidenţă stranie, imediat după semnarea acordului de pace, oameni de afaceri apropiaţi ai preşedintelui au importat din China 581.000 de macete. Bună afacere, sunt mult mai ieftine ca şi puştile şi orice analfabet ştie ce să facă cu ele...mai ales când din întâmplare are şi un tutsi în raza vizuală. În faţa Tribunalului Internaţional, fostul prim ministru Kambanda a recunoscut că genocidul a fost discutat deschis în şedinţele de partid, şi s-a ajuns la concluzia că "fără tutsi, toate probleme Rwandei vor fi rezolvate". Un rol important în planificarea genocidului l-au mai avut colonelul Theoneste Bagosora (actualmente condamnat la închisoare pe viaţă), generalul Augustin Bizimungu sau Jean Baptiste Gatete, primarul din Murambi.
c) Propaganda:
Într-o ţară cu o rată scăzută de alfabetizare şi cu o evidentă lipsă de educaţie a locuitorilor săi, propaganda poate face "minuni". Este cazul nefericit al Rwandei. După invazia rebelilor tutsi din 1990, Kangura, ziarul puterii, a devenit din ce în ce mai virulent la adresa populaţiei tutsi. În 1992, "ziariştii" extremişti, prm-iştii:) au împărţit fluturaşi cu poza unei macete lângă care stătea scris: "Ce trebuie să facem noi pentru a duce la bun sfârşit revoluţia din 1959?" - cu referire directă la anul primului masacru anti-tutsi, anul în care puterea a fost preluată de etnicii hutu. Cel mai infam articol a fost cu siguranţă "Cele 10 porunci hutu". Legea nr 8 spune: "Hutu trebuie să înceteze a mai avea milă de tutsi". Prima lege: "Fiecare hutu trebuie să ştie că orice femeie tutsi lucrează doar în interesul etniei sale. Astfel că, va fi considerat trădător orice hutu care: se mărită cu o femeie tutsi, se împrieteneşte cu o femeie tutsi, angeajează o femeie tutsi sau trăieşte în concubinaj cu o femeie tutsi.". Pe restul le găsiţi aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Hutu_Ten_Commandments .
Treptat, propaganda scrisă a fost dublată de o şi mai virulentă propagandă transmisă pe calea undelor. Astfel cele două posturi publice, Radio Rwanda (Actualităţi) şi mai ales RTLM şi-au axat întreaga activitate pe o propagandă extremistă de amploare. În 1992, Radio Rwanda a transmis repetat un comunicat în care îi atenţiona pe hutu din Bugesera (sudul ţării) de iminenţa unui atac al etnicilor tutsi şi îi sfătuia să atace ei primii.
Armata şi Interahamwe au condus operaţiunile în care sute de tutsi au fost ucişi. Paul Rusesabagina, cel ce a salvat de la moarte nenumăraţi oameni, spunea într-un interviu că orice rwandez are un aparat de radio deschis toată ziua şi că propaganda prin radio a fost de departe cea mai eficientă şi diabolică. Deasemenea s-a marşat mult pe diferenţele dintre cele două etnii, pe nedreptăţile comise de-a lungul secolelor majorităţii hutu şi pe faptul că tutsi doresc cu orice preţ revenirea la vechea orânduire. Populaţia hutu era atenţionată să fie vigilentă căci rebelii tutsi sunt îmbrăcaţi în haine civile şi se pregătesc de atac. Femeile tutsi erau prezentate ca uşuratice, cu singurul scop de a distruge bărbaţii hutu şi familiile acestora. Pe fondul lipsei de educaţie, dar şi a acutei crize de informaţii, aceste apeluri rasiste au prins la publicul larg, dând naştere indirect uneia dintre cele mai mari drame ale timpurilor moderne. În timpul genocidului nu s-a mai tinut cont de nimic. Tutsi erau numiţi inienzyi (gândaci), toate apelurile fiind de a-i stârpi odată pentru totdeauna. Combinaţia Interahamwe - RTLM - Kangura a fost letală tuturor celor ce nu aveau viziuni extremiste. Iadul se putea deslănţui liniştit...5. Marturii ale supravietuitorilor:
Mărturiile celor ce au scăpat cu viață sunt cu adevărat impresionante. Ele vorbesc despre atrocități greu de imaginat. Redau mai jos mărturia unei mame al cărui copil s-a născut ca urmare a unui viol în timpul evenimentelor din 1994:
"Mă numesc Isabelle. Genocidul a început când aveam 15 ani. Am fost violată și ca urmare a apărut acest copil pe a-l cărui tată nu-l cunosc. Acum am 27 de ani și stau cu fiul meu aici (n.r - un adăpost al unui ONG). Totul a început în seara zilei de 6 aprilie când am aflat că președintele a murit iar mama a spus că trebuie să fugim. Am fugit, dar nu știam încotro ne îndreptăm. Nici măcar nu știam ce s-a întâmplat în afara faptului că președintele a murit. A doua zi am aflat că au început să omoare oamenii în cartier, dar eu nu văzusem pe nimeni mort. În a treia zi au venit și mi-au omorât cei trei frați, acum știam că este adevărat, tot în a treia zi, pe seară, mai multe miliții ne-au atacat casa iar pe mine m-au luat cu ei. Seara m-au dus într-un loc în care au început să mă violeze, unul câte unul - nu pot spune câți au fost, prin ce experiență am trecut - știu doar că mai târziu am realizat că în urma acestui viol am rămas însărcinată. Nu mai făcusem sex, atunci a fost prima oară.
Când am realizat că sunt însărcinată, primul gând a fost să avortez, dar nu știam cum să fac asta și nici la cine să apelez. Am stat așa până am născut. După ce am născut m-am gândit să-l omor pentru că eram amărâtă și nu știam cine este tatăl - era foarte dureros, dar până la urmă am hotărât să-l păstrez. Am stat cu el de la început și mă simt traumatizată de câte ori îl privesc. Pentru că nu știu cine îi e tată, și nu știu cum o să trăiesc cu un copil care nu are familie. Din cauza bătăilor prin care am trecut, nu pot căra nimic, nu pot munci, sunt practic handicapată. Tot ce pot face e să stau jos. Acum realizez că e bine că nu mi-am omorât copilul pentru că îmi cară apă. Am eșuat în calitatea de mamă din cauza sărăciei. Nu-i pot cumpăra nici săpun așa că nu-și poate spăla hainele. Uneori nu are nici ce mânca pentru că eu nu am nimic să-i ofer. Dar astea se întâmplă pentru că sunt săracă, nu pentru că ar fi fiu de violator. Nu sunt interesată să am o familie, să iubesc. Nu mă mai gândesc la nimic, tot ce primesc e o întâmplare. Nu văd nici un viitor pentru mine. Câteodată mă gândesc la situația mea și mă compar cu cei ce au familiile alături și regret că nu am murit în timpul genocidului. Mă tot întreb de ce am supraviețuit genocidului."
6. Rolul Franței:
În general nu-mi place să vorbesc, cu atât mai puțin să scriu despre tot felul de prezumptive comploturi, acoduri secrete, bârfe, interese ale marilor puteri etc. Nu de alta, dar consider că noi, meltenii de rând, n-o să știm niciodată adevărul despre marile conspirații sau secrete ale lumii, suntem prea mici pentru asta, așa că fiecare se simte îndreptățit să-și dea cu părerea în probleme despre care are prea puține informații. O să fac o aroganță și o să-mi dau și eu cu părerea despre rolul Franței în drama din Rwanda...mai ales că prea se leagă multe.
Se știe că Franța era în bune relații cu regimul Habyarimana, după cum se vede și în poza de mai sus. Era în stilul Franței să aibă relații bune cu cei mai controversați oameni politici francofoni ai Africii, cel mai cunoscut caz fiind cel al lui Bokkasa, auto-proclamatul împărat al Imperiului Centrafrican (1976-1979). Marea masă a rebelilor tutsi ce au atacat Rwanda în 1990 erau urmași ai valului de tutsi fugiți în urma revoluției hutu din 1959. Mulți erau născuți în taberele de refugiați din Uganda sau fugiseră cu părinții la vârste fragede. Majoritatea erau vorbitori de engleză (limba oficială a vremii în Uganda) și nu de franceză ca în Rwanda. Atacul RPF (armata rebelilor tutsi) era privită de Franța ca o agresiune asupra unui stat francofon de către o armată anglofonă. Se presupune că Franța a pompat din belșug arme guvernului de la Kigali, în plus i-a și ajutat direct în teren imediat după invazie. Fără ajutorul fancez și zairez, guvernul de la Kigali ar fi rezistat cu greu asaltului rebelilor tutsi. Și cu puțin înainte genocidului, se pare că Franța ar fi trimis instructori militari în Rwanda care au antrenat forțele lui Habyarimana, inclusiv instructori de zbor. Cel mai controversat capitol al relațiilor Franței cu guvernul extremist este desfășurarea unei misiuni de pace în Rwanda (deși mandatul UNAMIR nu expirase), începând cu 22 iunie 1994, adică din momentul în care era evident că armata rwandeză va pierde războiul cu rebelii tutsi. Militarii francezi au ocupat o mare parte din sud-vestul Rwandei, cu scopul declarat de a opri genocidul.
Când au ajuns, deja majoritatea civililor erau oale și ulcele, mai mult există chiar informații că Interahamwe și-au văzut nestingheriți de treabă cu cei rămași miraculos în viață inclusiv în zona sigură unde au fost trimisă Operatiunea Turquoise. Coincidența face că prin zona de control impusă de francezi au fugit în Zairul vecin, aproximativ 2 milioane de hutu fugiți de frica represaliilor rebelilor tutsi, care înaintau decisiv spre Kigali. Între acești 2 milioane de oameni, erau și membrii guvernului extremist și muuuuulți membrii ai Interahamwe care au fugit din țară mulțumită trupelor franceze. Mai mult, șefii și redactorii notoriului post de radio RTLM și-au luat catrafusele și au continuat să emită din Gisenyi, oraș situat în mijlocul zonei sigure impuse de francezi. I-au primit cum se cuvine pe "franțuji", făcând un apel pe calea undelor: "Voi, femei hutu, spălați-vă și puneți pe voi o fustă mai bună și întâmpinați-i pe aliații noștri francezi. Toate femeile tutsi sunt moarte, așa că profitați de această șansă". Allors enfants de la patrie...7. Sfârșitul genocidului...
Dacă rebelii tutsi grupați în RPF nu ar fi reușit să captureze Kigali și apoi, în mai puțin de două săptămâni, tot terioriul rwandez, probabil că numărul victimelor ar fi ajuns la cifre încă și mai înspăimântătoare.
Cum am anticipat puțin mai sus, guvernul hutu, milițiile implicate în masacre, dar și hutu nevinovați, speriați de spectrul răzbunării, au dat naștere unuia dintre cele mai mari exoduri post-belice. Peste 2 milioane de oameni au fugit în Burundi, Tanzania, Uganda, dar grosul a luat drumul Zairului. Responsabilii genocidului, cu complicitatea Franței, au reușit să fugă din țară. Unii au rămas în taberele de refugiați din Zair, pândind momentul prielnic al întoarcerii în Rwanda, alții, mai realiști, s-au ascuns ani de zile. Doi dintre pionii genocidului, Felicien Kabunga, fondatorul infamului ziar Kangura si ministrul de interne Bizimana, încă sunt de negăsit, la fix 17 ani de la fuga lor. Alții au fost judecați de un Tribunal Internațional special creat pentru Rwanda (asemănător celui care îi judecă pe cei din fosta Iugoslavie) și condamnați pe viață sau la termene foarte lungi de închisoare. În Rwanda, s-a creat un guvern de uniune națională între liderii RPF și partidele hutu moderate. Treptat, aproape pe nesimțite, o nouă dictatură, de data asta tutsi, a ajuns la conducerea țării. Fostul lider al RPF și actualul președinte al țării, Paul Kagame (foto), 
a devenit din salvator, dictator, dar, ca în nenumărate alte cazuri, are sprijinul lumii civilizate (cu excepția Franței, ce chestie!)în ciuda nenumăratelor rapoarte ale ONG-urilor care îl blamează pentru stilul dictatorial în care conduce țara. În Rwanda rănile nu s-au vindecat, lucrurile nu au revenit la normal...mulți dintre cei fugiți în 1994 încă nu s-au întors la casele lor, justiția se mișcă greu în cazul sutelor de mii (poate milioanelor) de criminali din timpul genocidului, aproape fiecare rwandez a fost cumva afectat de genocid. Numai Dumnezeu știe cine se face vinovat de crime și cine e curat...cine a omorât din convingere și cine a omorât pentru a-și salva viața. Discuția e foarte lungă și complexă, iar reconcilierea dintre cele două etnii se va realiza foarte greu sau poate că nu se va realiza niciodată. Istoria a demonstrat de prea multe ori până acum că astfel de drame se uită prea repede și că nimeni nu este dispus să învețe ceva din ele. Iar visul rapperului haitian Wyclef Jean (care a asigurat coloana sonora a filmului Hotel Rwanda), "United States of Africa" este mai departe ca oricând de a se realiza...
8. Genocidul în media:
S-a scris mult şi s-au făcut filme şi documentare pe marginea dramei rwandezilor din 1994. Cel mai cunoscut film este Hotel Rwanda, film care spune povestea lui Paul Rusesabagina, un hutu proprietar al unui hotel de lux în Kigali, care salvează 1268 de civili, ascunzându-i în hotelul său. Un film care m-a marcat profund, care mi-a stârnit interesul de a căuta din ce în ce mai mult despre ceea ce s-a întâmplat în Rwanda. "Sometimes in april" şi "Shooting Dogs" sunt şi ele două filme impresionante, care merită văzute. Documentare sunt încă şi mai multe, unul de excepţie este "Ghosts of Rwanda", produs în 2005 de PBS, pe care îl puteţi vedea şi pe youtube împărţit în 12 episoade. Cărţi în română eu nu am găsit (şi citit) decât două: una a lui Gil Courtemanche, "O duminică la piscină în Kigali", un roman scris după fapte reale şi un studiu scris de un evreu cu origini româneşti, membru al Amnesty International, Sergiu Klein - În căutarea păcii şi justiţiei (1996).
