Alegeri în Kazakhstan

Plictisit de atâta liniaritate în viaţă, eternul preşedinte kazah Nursultan Nazarbaiyev a devansat alegerile din 2012 cu un an, astfel că pe 3 aprilie a fost zi de vot...oare o să-l mai voteze poporul sau de nicăieri va apărea un lider al opoziţiei care îl va detrona de la putere după fix douăzeci de ani? Cum răspunsul îl ştia toată lumea, n-avea ce să se întâmple rău cu acest scrutin, mai mult, puţin "enterteinment" nu strică nimănui. A doua zi, rezultatele deja erau date publicităţii, participarea la vot fiind una masivă, de 89%, iar învingătorul fiind cel care trebuie:), tovarăşul Nazarbaiyev, cu 94.82%, un scor frumuşel am putea spune. Totuşi preşedintele ar trebui să aibă în vedere că 5.18% dintre alegători nu l-au ales, iar pe alţi 11% i-au durut în cot de scrutinul său. O situaţie care ar putea deveni dacă nu periculoasă, măcar neplăcută...
Trecutul, actualul şi viitorul preşedinte a mai avut trei contracandidaţi de formă, fiecare dintre dânşii fiind un mare susţinător al pilonului din fruntea ţării. Unul dintre ei, Mels Eleusizov, din partea ecologiştilor, a declarat că el însuşi a votat pentru Nazarbaiyev pentru a aduce un omagiu câştigătorului...ce gest frumos, de fair-play, rar vezi aşa ceva în zilele noastre. Ia stai, cum adică, câştigătorul se ştia dinainte??...nu se ştia, ei, asta-i bună, doar că domnul Eleusizov, ca un bun ecologist ce este a consumat nişte hrană bio pe bază de ciuperci în seara dinainte scutinului după care l-a visat toată noaptea pe Nazarbaiyev agitânu-şi ameninţător sceptrul în aer. A considerat că este un semn de la Allah şi a votat în consecinţă. Una peste alta toată lumea este fericită: băieţii ăştia trei au primit şi ei un 2% fără a fi arestaţi, iar epopeea tovarăşului Nursultan continuă nestingherită în fruntea jocului său de strategie preferat numit Kazakhstan. La mai mare tovarăşe, să ne trăieşti!

Interviu special

Jurnalismul de război este un subiect aproape necunoscut în România. Nu e atractiv, bârfele lipsesc, poveştile siropoase despre vip-uri la fel. Poate acesta e şi motivul pentru care ţara noastră are un singur jurnalist de război în adevăratul sens al cuvântului. Un om pasionat, extrem de modest şi de plăcut. Mulţi îl consideră nebun, majoritatea acestora nu au habar ce înseamnă cu adevărat să fii un bun jurnalist, un profesionist desăvârşit. Aţi ghicit, este vorba despre Adelin Petrişor. I-am citit pe nerăsuflate cartea "Războaiele mele", o carte scrisă din suflet în care rememorează multe întâmplări din deplasările sale în zonele de război. E evident că are şi talent de povestitor, şi umor, şi o fină ironie... recomand cu cea mai mare căldură această carte în care Adelin trece în revistă o parte din "plimbările" sale în cele mai fierbinţi zone din lume: Irak, Afghanistan, Liban, Libia, Iugoslavia etc.

Prin bunăvoinţa sa, am realizat şi un interviu pe care am onoarea să-l redau mai jos. Aşa cum îl ştim şi de la televizor, a fost foarte politicos şi a acceptat din prima acest scurt interviu, motiv pentru care doresc să îi mulţumesc încă o dată.




Întrebare: Domnule Petrişor, sunteţi în televiziune de mai bine de 15 ani, deja sunteţi cunoscut românilor prin corespondenţele dumneavoastră din cele mai fierbinţi locuri ale lumii. Cât de greu v-a fost la început, când numele dumneavoastră nu spunea mai nimic, să convingeţi mai marii televiziunilor la care aţi lucrat că puteţi acoperi cu succes evenimente de o asemenea importanţă? I-aţi îndruma pe tinerii pasionaţi să vă urmeze drumul?

Răspuns: Nu cred ca a fost foarte greu. Am avut norocul sa incep in momentul in care trebuia umplut golul din presa de dupa 1990. La Tele 7 abc am reusit sa il conving pe patron sa-mi dea bani sa merg in Liban. Mi-a dat 3000 de dolari. Am avut bani de avion si cazare. Nu prea aveam pentru mancare. Imi aduc aminte ca impreuna cu Misu Nagy, opreratorul, mancam saorma si beam un pepsi. Cam asta era masa. Dar nu a fost rau. Am facut un reportaj care a intrat la Reporter Tele 7, cea mai tare emisiune de reportaj din acel moment. Era prin 1996 si a fost prima mea deplasare intr-o zona de razboi. Legat de tineri, nu prea-mi place sa dau sfaturi. Cei care vor dori sa urmeze aceasta cale, o vor face cu siguranta.


Î: Meseria pe care o practicaţi este una plină de împliniri profesionale, dar şi de riscuri, de suişuri şi coborâşuri. V-a trecut vreodată prin minte, în vreuna dintre lungile şi complicatele dumneavoastră deplasări să renunţaţi la ea? Şi dacă da, care anume a fost acea picătură care a umplut paharul astfel încât să luaţi în considerare o asemenea variantă (depărtarea de casă şi de cei dragi, condiţiile grele din anumite zone de conflict, frica, faptul că nu sunteţi apreciat acasă pe măsura eforturilor şi riscurilor pe care vi le asumaţi - şi aici mă gândesc la episoade ca cel cu interviul luat lui Arkan şi nedifuzat etc)?

R: Nu m-am gandit sa ma las de meserie in nicio deplasare. In 2010, am stat aproape un an acasa, cu Maria si Smaranda care abia se nascuse. Uitandu-ma la ce e prin televiziuni, mi-a trecut prin cap sa-mi schimb job-ul. A venit oferta TVR-ului si am zis ca merita sa incerc.:)



Î: În situaţii extreme, oamenii se comportă altfel unii faţă de ceilalţi, sunt mult mai solidari şi umani, să spunem. În cartea dvs vorbiţi despre multe situaţii în care ceilalţi jurnalişti străini v-au fost ca o familie. Aţi cunoscut nenumăraţi jurnalişti de conflict cu care aţi împărţit momente de panică, de frică, de deznădejde, uşurare sau bucurie. Cu câţi dintre aceştia aţi rămas prieten, se menţin aceste relaţii deosebite şi după întoarcerea fiecăruia acasă, sau sunt doar nişte relaţii care se înfiripă acolo, în tensiunea momentului şi se evaporă apoi odată cu întoarcerea la normalitate?

R: Nu. In razboi se leaga prietenii pe viata. Eu sunt prieten bun cu Elena Iontcheva, cel mai mare corespondent de razboi bulgar. Am cunoscut-o in Alger, in 1997. In 2003, in Bagdad am trecut impreuna prin diverse intamplari. Am ramas prieteni.



Î: Majoritatea conflictelor pe care le-aţi acoperit de-a lungul vremii au fost cele cu mediatizare mare în toată lumea, implicit şi în România ( Războaiele din Afghanistanşi Irak, Revoluţia din Egipt, conflictul armat din Liban între miliţiile Hezbollah şi armata israeliană etc ). V-aţi gândit vreodată să ajungeţi şi în zone de conflict mai puţin mediatizate, şi aici mă refer în principal la Africa neagră, spre exemplu acum aţi merge ca jurnalist de război în Cote D'Ivoire ? Care este secretul lipsei corespondenţilor români din astfel de zone, refuzul jurmaliştilor români de război sau mai marii trusturilor media care nu acceptă să finanţeze deplasări atât de costisitoare şi periculoase? Sau ambele? (Citindu-vă cartea, am idee care ar fi:), dar aş vrea să ştiu răspunsul dumneavoastră)


R: Este vorba si despre proximitate. Sunt conflicte care sigur nu sunt intelese de publicul nostru. De multe ori patronii nu dau bani tocmai pentru ca deplasarile in astfel de zone sunt costisitoare, iar audienta nu ar justifica efortul financiar. In ultima vreme, televeziunile mari din Romania s-au miscat ceva mai bine. Au fost corespondenti in Egipt, Japonia, Tunisia, la granita cu Libia. E un semn bun.


Î: Fără discuţie meseria dumneavoastră este una extrem de riscantă, lucru evident pentru toată lumea. Cum reuşiţi să vă motivaţi pentru o nouă deplasare, o nouă "porţie de adrenalină", având în minte momentele din trecut în care aţi fost la un pas de moarte din cauza meseriei dumneavoastră, cât de vulnerabil vă simţiţi "acolo" la mii de km de casă? Cât de dificil este să împăcaţi această meserie cu viaţa de familie?

R: Este destul de complicat sa impaci si familia si meseria, insa nu e imposibil. Deplasarile in zone de risc nu sunt chiar in fiecare zi. Da, cand esti departe, in momentele de respiro te gandesti la cei de acasa. Ti-e dor de ei, abia astepti sa-i revezi. Vorbesc des la telefon cu Maria, mama, tata. E ok. Ne descurcam.:)

Côte d'Ivoire - Un destin nedrept

Captaţi de războiul de amploare din Libia îndreptat împotriva legendarului Gaddafi, de catastrofele naturale din Japonia sau de evenimentele fără precedent ce tind să dinamiteze lumea arabă, o grămadă de alte conflicte au loc în ţări uitate de toată lumea...uitate pentru că nu au ce să ofere, nici gaze naturale, nici petrol, nici alte bunuri care ar putea suscita interesul "lumii civilizate". Dintotdeauna ţările Africii negre au fost lăsate în plata Domnului, iar problemele lor considerate ca fiind parte a lumii în care trăim şi lăsate la coada oricăror dezbateri la nivel înalt. Dacă nici măcar evenimentele absolut macabre din Rwanda anului 1994 când au fost măcelăriţi 800.000 de oameni în 100 de zile nu au ridicat prea tare pulsul marilor conducători ai lumii, este evident că orice conflict de pe continentul negru (excluzând Maghrebul) va trece neobservat, iar numărul victimelor arse de vii sau făcute "3 în 1" cu macete ruginite va creşte necontenit. Dar asta repet deja e ceva obişnuit, nu se mai pot mira sau revolta decât naivii şi idealiştii. Chiar în zilele astea, în secundele în care dumneavoastră citiţi aceste rânduri, vă faceţi un ceai sau sau vă pregătiţi de marele meci cu Luxemburg, în Côte d'Ivoire, fosta Coastă de Fildeş, are loc un conflict de-o brutalitate tulburătoare, despre care posturile autohtone de televiziune nu ciripesc nimic. Păi pe cine dracu interesează că a mai (re)izbucnit un război civil între negrotei? Postarea de faţă se adresează acelei categorii infime de oameni cărora le pasă...chiar dacă nu pot face mai nimic, măcar vor să fie informaţi, să ştie ce se întâmplă pe lumea asta.


Côte d'Ivoire este o ţară în Africa de Vest. Şi nu o ţară oarecare, ci o ţară ce a reprezentat mai bine de trei decenii un model pentru absolut toate celelalte state din Africa sub-Sahariană. De ce? Simplu: pentru că a fost o ţară foarte stabilă din punct de vedere politic, lipsită de conflicte, cu un nivel de trai mult peste majoritatea statelor din zonă, ce a primit imigranţi din alte state mai sărace şi le-a oferit un trai mai bun (pe cât posibil, evident). Capitala sa de atunci, Abidjan, a fost socotită decenii de-a rândul Parisul Africii, un oraş cum nu se mai văzuse până atunci în această zonă a lumii atât de înapoiată. În loc să caute paradisul în Europa, mulţi africani fugeau care cum puteau spre tărâmul făgăduinţei, Coasta de Fildeş. În anul în care şi-a căpătat independenţa de sub aripa franceză, 1960, era al treilea producător mondial de cacao din lume. Deja în 1979, "miracolul ivorian", sintagma care îi defineau stabilitatea şi prosperitatea, a făcut posibilă cocoţarea ţării pe primul loc în clasamentul de mai sus. Dar astea sunt vremuri apuse de peste cinsprezece ani...după moartea carismaticului Félix Houphouët-Boigny, preşedintele ţării de la proclamarea independenţei până în 1993, ţara a experimentat trei scrutinuri controversate, o lovitură de stat, un război civil ce a împărţit ţara în două, o scădere drastică a nivelului de trai şi o dictatură. Din decembrie 2010, ca urmare a primelor alegeri libere de după sfârşitul războiului civil, situaţia este dramatică, suporterii preşedintelui Gbagbo (în funcţie din 2000 şi candidat la recentele alegeri) şi a contracandidatului său, Alsanne Ouattara se măcelăresc care pe unde se prind, Abidjanul devenind o umbră însângerată a celei mai invidiate metropole africane, cu sute de mii de oameni ce fug din calea agresiunilor, ori în zonele controlate de cei ai căror suporteri sunt, ori în ţările vecine.














1. INDEPENDENŢA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Ca mai toate statele africane, Côte d'Ivoire şi-a câştigat independenţa după cel de-al doilea război mondial (1960), în plin război rece. Similar procesului de stalinizare din ţările est-europene ce prezintă elemente comune la toate statele din spatele "Cortinei de Fier", şi procesul de decolonizare a statelor africane a avut similitudinile sale în multe dintre ţările nou apărute pe harta lumii. Dominaţia unui partid unic, condus cu mână de fier de un lider local ce a avut un rol determinant în procesul de decolonizare început în anii 50, înlocuirea treptată în toate domeniile vieţii publice a colonialiştilor cu localnici, consolidarea puterii noului preşedinte prin epurări îndreptate împotriva opoziţiei, alinierea la unul dintre blocurile combatante ale războiului rece (socialist sau occidental). Asta s-a întâmplat în aproape toate statele noi ale Africii, a contat foarte tare în dezvoltarea ulterioară a fiecărei ţări cum a ştiut fiecare conducător să gestioneze treburile interne ale ţării sale. Încă de aici a început "miracolul ivorian". Primul preşedinte al ţării a fost Félix Houphouët-Boigny, personalitate ce avea să devină unul dintre cei mai importanţi oameni politici africani ai secolului trecut. Doctor la bază, tânărul Félix avea să profeseze în domeniu doar pentru puţin timp, alegând o carieră politică. Va fi legat toată viaţa de Franţa, fiind printre puţinii lideri africani care au păstrat o legătură strânsă cu puterea colonială şi după proclamarea independenţei. Datorită politicii sale moderate, atât internă cât şi pe plan extern, ţara sa va deveni de departe cea mai prosperă din zonă şi una dintre cele mai respectate de pe întreg continentul african. Ce a făcut el mai exact:
* Şi-a consolidat puterea, dar spre deosebire de majoritatea dictatorilor africani, în loc să-şi încarcereze opozanţii, le-a oferit posturi guvernamentale în acest fel asigurând o lungă stabilitate politică. Cam cum ar fi fost pus la noi Paul Goma ministrul culturii:)
* A menţinut legături economice şi politice strânse atât cu statele vecine, cât şi cu cele occidentale, în special cu Franţa.
* A încurajat şi stimulat agricultura, în special culturile de cacao şi cafea, producţiile acestora crescând semnificativ în de la an la an.
* Spre deosebire de alte state africane care după cucerirea independenţei au alungat populaţia europeană, el a făcut tot posibilul să îi atragă, considerând că ţara nu are decât de câştigat din experienţa acestora în diferite domenii.
* A adoptat un sistem economic liberal, încurajând investiţiile străine, a modernizat infrastructura ţării, capitala de atunci Abidjan, devenind cel mai dezvoltat oraş al Africii negre. Ca urmare a acestor politici, peste două decenii ţara a avut o creştere economică anuală în medie de 10 procente.
* A asigurat un echilibru între toate etniile şi religiile din ţară, nepermiţând nici un fel de conflicte inter-etnice sau inter-confesionale.
În anii 60-70, datorită discrepanţelor evidente între ţările vecine şi Côte d'Ivoire, un val de imigranţi a luat cu asalt ţara în căutarea unui trai mai bun, majoritatea venind de la vecinele mult mai sărace de la nord, Burkina Faso şi Mali. Aceştia, în majoritate musulmani, s-au integrat foarte bine în nordul ţării, unde religia predominantă printre localnici este tot cea islamică. Prezentul conflict, aşa cum vom vedea pe parcurs, îşi are rădăcinile şi în multitudinea de etnii ce trăiesc în Côte d'Ivoire, dar şi în antagonismul sudului creştin cu nordul musulman.

















2. DECLINUL ECONOMIC

Începând din 1978, miracolul ivorian a început să se evapore încetul cu încetul, cam cum a făcut-o naţionala noastră după retragerea lui Hagi. Economia Côte d'Ivoire era bazată în mare parte pe agricultură, sectoarele secundar şi terţiar fiind slab dezvoltate. Odată cu scăderea pe piaţa internaţională a preţului la cacao şi cafea, economia ţării s-a văzut direct afectată şi fără prea multe alte alternative. În ciuda încercărilor de redresare economică, situaţia se agravase şi ca urmare a unei puternici secete ce a distrus hectare de pădure şi plantaţiile de cacao, dar şi pe fondul înrăutăţirii situaţiei economice mondiale. Spre sfârşitul anilor 80, ţara se confrunta cu grave probleme economice, fiind îngropată în datorii externe. Starea de sănătate a deja octogenarului preşedinte se înrăutăţise, frâiele ţării fiind lăsate pe mâna lui Alsanne Ouattara, un specialist în economie ce iniţiase o serie de măsuri economice menite să revigoreze economia ţării. Pe fundalul deteriorării nivelului de trai, au apărut şi problemele sociale. În deceniile trecute, pe fondul prosperităţii economice, semi-democraţia (sau semi-dictatura) impusă de Houphouët-Boigny a avut sprijinul populaţiei sau mai corect, a fost tolerată. La fel şi unele excese ale acestuia legate de averea sa impresionantă sau de transformarea oraşului natal, Yamossoukro în capitală (a fost construită din banii săi cea mai mare biserică din lume, Notre-Dame de la Paix, un aeroport şi multe clădiri luxoase). Odată cu problemele economice, au început să iasă la iveală nemulţumirile populaţiei, în special a clasei de mijloc, printre puţinele existente în ţările africane. Şomajul a crescut galopant, la fel şi criminalitatea (în special în Abidjan). Nivelul populaţiei ce trăia sub limita de sărăcie a explodat în numai opt ani de la 11% în 1985 la 31% în 1993. Tot mai multe voci îl acuzau pe bătrânul preşedinte de autoritarism şi cereau în stradă alegeri libere şi democratizarea societăţii ivoriene, cereri satisfăcute la începutul anilor 90 de Houphouët-Boigny. În ultimii trei ani ai vieţii, deşi în continuare preşedinte (pe hârtie), rolul său a fost mult diminuat din cauza stării precare de sănătate, conducerea efectivăa a ţării aflându-se în mâinile prim-ministrului Ouattara. Odată cu moartea sa în 1993, ţara a intrat într-o nouă etapă, care se spera a fi una în care democraţia să triumfe şi bunăstarea populaţiei să o menţină printre ţările model ale Africii. N-a fost să fie aşa, ci din ce în ce mai rău...
























3. UN NOU ÎNCEPUT (AL SFÂRŞITULUI) (1993)

Succesorul răposatului "părinte al naţiunii" s-a desemnat dintre preşedintele Adunării Naţionale, Henri Konan Bédié (foto) şi primul ministru, Alsanne Ouattara. Primul a avut câştig de cauză, asumându-şi preşedinţia într-o intervenţie televizată la câteva ore după moartea fostului preşedinte. Tipic african...a câştigat cel ce a ţipat mai tare. Din nefericire, prestaţia lui Bédié în fotoliul de preşedinte avea să fie şi ea după tipicul african, în total contrast cu cea a predecesorului său care a reuşit prin pricepere şi decizii inteligente să menţină stabilitatea într-o ţară întinsă şi deloc omogenă etnic sau religios. Noul preşedinte şi-a încarcerat unii opozanţi, încercând să-şi consolideze astfel funcţia şi a revizuit codul electoral în încercarea de a-şi pava drumul către o victorie lejeră în alegerile "libere" ce băteau la uşă (cu bocancii). Fostul prim ministru Ouattara s-a desprins din partidul de guvernământ, PDCI, şi şi-a creat propriul partid de opoziţie, RDR (e mai simplu să folosesc doar iniţialele), al cărui candidat la alegerile din 1995 dorea să fie. Spre deosebire de Houphouët-Boigny, Bédié a incitat indirect la ură rasială şi religioasă prin strecurarea unui termen ambiguu în politica sa şi anume acela de "Ivorian", termen ce îi desemna doar pe cei cu ambii părinţi născuţi pe pământ ivorian. Revizuirea codului electoral dădea posibilitatea de a candida la preşedinţie numai "ivorienilor". Cum peste un sfert din populaţia ţării provenea din imigranţi, majoritatea musulmani, acest amendament trasa o linie clară între cei din sud, în majoritate creştini şi animişti, şi cei din nord, musulmani, originari din ţară sau proveniţi de la vecinele mai sărace Burkina Faso şi Mali. Acest amendament îl împiedica pe rivalul preşedintelui, Ouattara să candideze la viitoarele alegeri, părinţii săi fiind imigranţi. Alegerile au fost boicotate de către RDR, partidul lui Ouattara, dar şi de către FPI, celălalt partid de opoziţie, condus de un oarecare profesor de istorie, Laurent Gbagbo, fiind evidentă tendinţa lui Bédié de a face astfel încât să câştige alegerile cu orice preţ. Relaţiile dintre grupurile etnice şi religioase s-au tensionat pe parcurs ca urmare a frustrării crescânde a populaţiei musulmane predominantă în nordul ţării, dar şi a ivorienilor din sud care confruntaţi cu numărul insuficient a locurilor de muncă au început să-i perceapă ca pe o povară. Bédié avea să câştige alegerile din 1995 cu un "stalinist" 96%, dar nu va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit mandatul de cinci ani.


4. PRIMA LOVITURĂ DE STAT DIN ISTORIA ŢĂRII (1999)

Puţine state africane se puteau lăuda în pragul anului 2000 că nu au experimentat nici o lovitură de stat, "bloody" sau "bloodless", nici măcar un puci eşuat. După cum am mai scris într-un post anterior, în anii 60-70, puţine ştiri externe erau mai banale decât loviturile de stat din proaspăt independentele ţări africane. Orice pârlit de militar cu două clase dar cu un dram de noroc, putea face parte din conducerea ţării în urma unei lovituri de stat. Datorită stabilităţii interne de invidiat din timpul lui Houphouët-Boigny, ţara nu trecuse printr-o astfel de situaţie. Odată cu preşedinţia lui Bédié, nemulţumirile s-au adunat atât în rândul civililor, cât şi în cel al armatei. Situaţia economică se înrăutăţise în ultima vreme, represiunea politică în special împotriva imigranţilor se înteţise, tensiunile între populaţiile din sud şi cele din nord (musulmani, mulţi dintre ei imigranţi) se acumulaseră. Pe fondul unei stări generale de nemulţumire, Bédié a mai făcut greşeala de a-şi exclude potenţialii adversari din rândurile armatei. Greşeală ce se va dovedi decisivă...în pragul Crăciunului, în 1999, prima lovitură de stat din istoria ţării va reuşi, Bédié fiind înlăturat de o juntă militară, care l-a propus ca şi preşedinte interimar pe Robert Guéï, fost şef al armatei în ultimii ani ai lui Boigny. Au urmat în Abidjan câteva zile confuze, "piperate" de jafuri, furturi de maşini, eliberarea de către noua putere a tuturor prizonierilor politici. Guéï a dat asigurări lumii întregi că democraţia va fi respectată, la fel şi acordurile internaţionale în care era implicată ţara. Mulţi ivorieni au primit cu entuziasm schimbarea de putere, sătui fiind de regimul lui Bédié. În timpul scurtei preşedinţii, Guéï n-a ajutat cu nimic ţara, arestările continuau să fie arbitrare, nivelul de trai a rămas acelaşi, campania împotriva imigranţilor a continuat, în ciuda promisiunilor că ea va înceta odată cu preluarea puterii de către junta militară. Nemulţumite, cadrele militare au organizat o răzmeriţă în toată ţara. În urma negocierilor ulterioare cu autorităţile, au primit 1400 de dolari de căciulă, o sumă imensă pentru Africa, unde mulţi oameni trăiesc cu 1 dolar pe zi...nu ştiu ce mai e de comentat. Probabil singurul lucru parţial democratic din timpul mandatului lui Guéï a fost organizarea de alegeri în octombrie 2000.



5. ALEGERILE "LIBERE" DIN 2000 ŞI DRUMUL CĂTRE RĂZBOIUL CIVIL

Ca să nu fie luat drept neserios, Guéï a organizat alegeri în octombrie 2000 în ideea de a readuce ţara pe făgaşul normalităţii şi a unui regim politic civil. Asta trebuia să se înţeleagă din actul său de bunăvoinţă. Numai că nu tot ce zboară se mănâncă şi nu toţi oamenii sunt proşti. Candidaţii cei mai puternici în opinia şefului statului, Alsanne Ouattara şi Emile Bombet (din partea partidului lui Boigny şi Bédié, PDCI), au fost descalificaţi din cursă, Ouattara din nou din motive etnice, deşi constituţia fusese schimbată în timpul regimului militar (celălalt nu ştiu de ce, pur şi simplu). Astfel că singurul contracandidat serios al lui Guéï devenise candidatul FPI, partid popular, Laurent Gbagbo (foto). El mai candidase şi în primele alegeri libere din 1990, dar evident n-a avut nici o şansă în faţa bătrânului Boigny. Gbagbo a câştigat alegerile, dar Guéï n-a validat scrutinul. În faţa unor demonstraţii populare de amploare în favoarea lui Gbagbo ce au avut loc în Abidjan, Guéï a fost forţat să accepte rezultatele şi ulterior să fugă.
Frustrarea în rândurile populaţiilor din nord, majoritar musulmane, creştea cu fiecare zi, deja candidatul în care se regăseau, Alsanne Ouattara, fusese exclus din ultimele două scrutinuri (1995 şi 2000). Erau favorizate elementele din sud, cei din nord fiind consideraţi un fel de "rude mai sărace". Aceeaşi politică era valabilă şi în rândul armatei. Regimul lui Gbagbo, originar tot din sudul ţării, nu a făcut decât să acutizeze prăpastia dintre nord şi sud.



6. PRIMUL RĂZBOI CIVIL (2002 - 2007)

Côte d'Ivoire este unul dintre nefericitele exemple în care democraţia a dat greş. De la moartea "părintelui naţiunii", Houphouët-Boigny trecuseră doar opt ani, însă în aceşti opt ani ţara s-a prăbuşit sub toate aspectele, spectrul războiului civil nemaireprezentând un scenariu s.f aşa cum fusese până în 1993.
Ca un rezultat aproape firesc al modului defectuos în care a fost condusă ţara, pe 19 septembrie 2002 un număr mare de trupe al armatei a dezertat (majoritatea originari din nordul ţării), încercând să preia puterea în urma unei lovituri de stat. Nu au reuşit să pună stăpânire decât pe nordul ţării, împărţind ţara în două. În prima noapte de conflict, fostul preşedinte Robert Guéï a fost ucis, detaliile despre asasinarea acestuia fiind destul de învăluite în mister. Principalele revendicări ale rebelilor erau o mai bună reprezentare în guvern a populaţiilor din nordul ţării şi schimbarea constituţiei astfel încât oricare cetăţean al ţării (nu numai "ivorienii") să poate avea aceleaşi drepturi, inclusiv cel de a putea candida la preşedinţie. Luptele au durat până la mijlocul lui 2004 când s-a încheiat un acord de pace. Civilii au avut cel mai mult de suferit, ambele părţi implicate în conflict comiţând masacre împotriva civililor, aşa cum stă bine Africii negre. O linie de demarcaţie între teritoriul deţinut de rebeli şi cel deţinut de putere, s-a stabilit printr-o misiune franceză de menţinere a păcii. Acordul de pace s-a semnat în Ghana, dar a fost "rupt" la sfârşitul lui 2004, nerespectându-se promisiunile făcute. Conform acordului, primul ministru trebuia ales de preşedinte din rândul Forţelor Noi (denumirea rebelilor din nord). Gbagbo a preferat să aleagă un prim ministru loial lui. În aceste condiţii, rebelii din nord au refuzat să îşi dezarmeze trupele (conform aceluiaşi acord de pace), războiul reizbucnind între cele două tabere.
Un episod foarte controversat a avut loc în noiembrie 2004, când forţele guvernamentale au atacat o poziţie a forţelor franceze de menţinere a păcii, omorând 9 soldaţi francezi. Ulterior au declarat că au confundat-o cu o poziţie a rebelilor. Francezii au replicat atacând aeroportul din Yamossoukro şi distrugând două avioane şi trei elicoptere ivoriene. Conflictul s-a stins în puţin timp, dar marea majoritate a francezilor din ţară au fost evacuaţi de frica represaliilor.
























7. SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI ŞI ORGANIZAREA SCRUTINULUI

Probabil că vă întrebaţi ce caută o poză cu Didier Drogba pe acest blog...povestea calificării Coastei de Fildeş în premieră la campionatul mondial de fotbal (2006) este una dramatică şi impresionantă. Înaintea ultimului meci din calificări, cu Sudanul la Khartoum, "elefanţii" trebuiau să bată, iar Camerunul să nu învingă pe Egipt. Orice altă combinaţie ar fi dus Camerunul la mondialul german. În ţară, se semnase un acord de pace, care însă nu adusese liniştea, nordul şi sudul rămânând divizate în continuare. Singurul lucru care îi unea pe toţi ivorienii era naţionala de fotbal, una dintre cele mai talentate din lume, îndrăznesc să afirm. Coasta de Fildeş a bătut în Sudan, după meci jucătorii aşteptând în genunchi pe gazon finalul meciului din Camerun. Scorul era 1-1, iar ei erau calificaţi. În minutul 90, Camerun a avut un penalty, toate speranţele unei întregi generaţii erau aproape de a fi spulberate. Numai că Pierre Wome a ratat, devenind probabil cel mai iubit camerunez din Côte d'Ivoire. Bucuria a fost de nedescris. La vestiare, jucătorii au intrat în direct la televiziunea ivoriană pentru primele impresii după calificarea istorică la mondiale. Sub impulsul emoţiilor, Drogba a luat un microfon, s-a aşezat în genunchi, fiind urmat de toţi coechipierii şi a implorat toate părţile aflate în conflict să înceteze ostilităţile, să aducă pacea în ţară pentru ca toată lumea să poată sărbători performanţa deosebită a naţionalei. Miracolul s-a produs, şi un acord de pace a fost încheiat în mai puţin de o săptămână. Poate pare o povestire "pescărească", dar influenţa sportului şi a sportivilor africani de prim rang în Africa este imensă. Drogba este un zeu în ţara natală, are o popularitate şi o credibilitate de care nu se va bucura probabil niciodată vreun politician. La începutul lui 2007, naţionala a jucat un meci la Bouake, fieful rebelilor din nord, aducând la stadion oameni care cu mai puţin de un an în urmă se măcelăreau între ei. La tribuna oficială au stat atât Gbagbo, cât şi liderul rebelilor, Guillaume Soro. Nu ştiu alt caz în care performanţa sportivă a vreunei echipe să ducă direct la stingerea vreunul conflict. Pentru asta, Drogba a intrat în istoria ţării şi în inimile a milioane de oameni, nu numai ivorieni sau africani.
Ok, s-a semnat pacea, a început dezarmarea părţilor aflate în conflict, liderul rebelilor Guillaume Soro a fost desemnat prim-ministru, lucrurile se calmau treptat. Numai că în 2005 mandatul lui Gbagbo se încheiase. Nu s-au putut ţine alegeri din cauza situaţiei incerte din ţară, s-au amânat cu un an timp în care preşedinţia rămânea la Gbagbo (cu acordul ONU). Situaţia s-a repetat de mai multe ori, Gbagbo oferind de fiecare dată aceeaşi explicaţie: ţara nu este încă pregătită pentru alegeri. Astfel, mandatul de cinci ani s-a dublat, alegerile având loc în cele din urmă în noiembrie 2010.



8. ALEGERILE DIN 2010 ŞI VIOLENŢELE DIN PREZENT

Aşteptate de mai bine de cinci ani, primele alegeri de după sfârşitul războiului civil erau privite de specialişti cu speranţă, dar şi cu teama că vor realimenta diferenţele etnice şi religioase. Singurii trei candidaţi cu şanse erau preşedintele Gbagbo, Alasanne Ouattara, liderul opoziţiei şi fostul preşedinte Henri Konan Bedie. Ouattara era văzut înaintea alegerilor drept cel mai credibil candidat din mai multe motive. În primul rând, are o deosebită experienţă ca şi economist, ocupând mai multe funcţii în cadrul FMI. Nu este implicat în "mizeriile" politice în care s-au scăldat ceilalţi doi contracandidaţi, mult timp lucrând în străinătate. A stat departe de ostilităţi în timpul războiului, nefiind direct implicat chiar dacă evident era pe poziţii opuse lui Gbagbo. Nu a arătat (încă) tendinţele dictatoriale pe care le-au afişat cu largheţe în timpul mandatelor lor Gbagbo şi Bedie.
În al doilea tur au mers Gbagbo şi Ouattara, în această ordine. Ouattara a câştigat alegerile, cu 54% din voturi, Gbagbo nerecunoscând rezultatele şi susţinând că el este câştigător. După tipicul model african...fac o paranteză. În 2000 când bătrânul preşedinte senegalez Diouf a acceptat înfrângerea în faţa oponentului său şi a predat ştafeta puterii fără alte comentarii, a fost privit de întreaga Africă ca un erou continental, susţinător al păcii, etc etc, a fost elogiat de toate publicaţiile africane. Deci, să predai puterea celui care a câştigat-o de drept încă este o problemă tabu pe continentul negru (la propriu şi la figurat).
Revenim...de aici a început haosul: proteste anti-Gbagbo, reprimate sângeros cu ajutorul forţelor de ordine dar mai ales a unei infame miliţii pro-Gbagbo, numită "Tinerii Patrioţi", ce are pe conştiinţă toate treburile mizerabile făcute în timpul războiului şi în ultimele luni de conflict. Liderul său, foarte influent în ţară, un apropiat al lui Gbagbo, s-a ocupat personal de reducerea la tăcere a opozanţilor, a instigat la atacuri împotriva musulmanilor din nord şi a europenilor din ţară, considerându-le adevăratele probleme ale Coastei de Fildeş.
Ouattara a stat închis într-un hotel din Abidjan păzit de forţele de menţinere a păcii, în timp ce Gbagbo şi miliţia sa reprimau orice demonstraţie în favoarea celui ales preşedinte. Abidjanul a devenit un tărâm al groazei, abuzurile comise fiind de neimaginat, în principal împotriva susţinătorilor sau a presupuşilor susţinători ai lui Ouattara. Sute de mii de oameni au luat calea exilului, majoritatea spre Liberia, dar şi spre Ghana sau Guineea. Dacă eşti musulman, automat eşti văzut ca un susţinător al lui Ouattara, dacă eşti creştin, nu mai încape discuţie, îl susţii pe Gbagbo. Majoritatea masacrelor s-au comis pe aceste coordonate bolnave, femei şi copii fiind ucişi cu bestialitate de îndată cum un sat, oraş sau cătun cădea în mâinile "celorlalţi". Rapoartele indică faptul că majoritatea atrocităţilor au fost comise de miliţia lui Gbagbo, dar sunt informaţii că rebelii ce acum îl sprijină pe Ouattara au şi ei mâinile şi macetele pătate de sânge. Acum o săptămână forţele din nord ce-l sprijină pe Ouattara au pornit asaltul final. În câteva zile au ajuns la Abidjan, luptele de aici fiind teribile. Franţa s-a implicat din nou (ca şi în Libia, se pare că francezii s-au reinventat, nu le mai ajung vinul şi brânzeturile), lovind obiective militare ale forţelor lui Gbagbo. O ştire de ultimă oră ne spune că Gbagbo îşi negociază retragerea de la putere, cerând garanţii de siguranţă pentru el şi apropiaţii săi. Forţele pro-Ouattara au ajuns la porţile palatului prezidenţial, unde se pare că Gbagbo s-a "retras" într-un buncăr secret. E clar că n-o să mai prindă sfârşitul săptămânii în funcţie, dar ce se va întâmpla după? Represalii? Toţi creştinii din sud ar putea fi văzuţi ca şi posibili inamici. Războiul e cel mai mare căcat din câte s-au văzut...iar civilii sunt cei mai vulnerabili. Mă gândesc că ar putea începe un exod de proporţii al celor din sud către Liberia şi Ghana, ar fi un dezastru umanitar ce ar destabiliza toată zona. Sper ca Ouattara să fie altfel decât sunt mulţi lideri africani, şi să nu se înceapă vânătoarea de susţinători reali sau închipuiţi ai fostului regim. Şi mai ales, lumea să nu-şi ia ochii de la Côte d'Ivoire...cel mai important ar fi un proces de "împăcare" naţională între toţi ivorienii, mai ales că în istoria recentă africanii au demonstrat că pot trece mult mai uşor peste astfel de situaţii decât noi, europenii. Dacă pot trăi cât de cât în linişte hutu şi tutsi din Rwanda, cred că e un loc pe harta lumii şi pentru o Coastă de Fildeş nedivizată. Poate că o nouă performanţă sportivă a naţionalei "elefanţilor" cu Drogba căpitan, ar rezolva mai repede disensiunile. Rănile războiului se închid greu, mai ales când i-ai văzut pe cei dragi ucişi doar pentru că sunt dintr-un anume trib sau de o anumită religie. Sau doar pentru că se aflau unde nu trebuia. Pe Gbagbo îl aşteaptă soarta lui Charles Taylor, fostul preşedinte liberian, acuzat de crime împotriva umanităţii şi judecat de un tribunal internaţional.
Asta e povestea tristă a ivorienilor, sper să se termine cu bine până la urmă şi să redevină o ţară respectată. O să încerc să scurtez posturile, să le sintetizez mai bine, să nu mai detaliez. Cred că ar fi mai atractive aşa articolele.

Rămas bun, tovarăşe Mubarak!

Nu are sens să reluăm evenimentele din ultima lună din Egipt, ele sunt binecunoscute tuturor. În cele din urmă, Mubarak a demisionat! Deşi, aşa cum am scris şi în postul precedent despre Egipt, începusem să cred că această criză va dura mult şi bine, iată că prima parte a ei s-a sfârşit. Primul (şi cel mai important) obiectiv al protestatarilor, şi al majorităţii populaţiei înclin să cred, a fost îndeplinit.
Am auzit printre cunoscuţi nenumărate opinii foarte simpliste, care mai de care mai diferite. Unii spun că ce era mai greu s-a realizat şi că de aici încolo lucrurile vor intra în normal. Altă părere pe care am auzit-o ar fi că armata ar trebui să instituie un regim militar şi să nu permită alegeri libere şi evident posibilitatea preluării puterii de către Frăţia Musulmană. Scepticii susţin că odată cu izgonirea lui Mubarak, Egiptul va fi măcinat de conflicte interne, iar stabilitatea pe care a avut-o în era Mubarak nu va mai fi atinsă prea curând. Fiecare părere are ceva pertinent, realitatea este că orice e posibil în Egiptul post-Mubarak.
Din punctul meu de vedere, scenariul cel mai favorabil ar fi organizarea alegerilor libere aşa cum s-a promis, şi nu numai de dragul democraţiei, dar mi se pare evident că orice altă variantă va scoate lumea în stradă din nou. Debarcarea lui Mubarak ar valora cât un scuipat dacă nu ar fi dublată şi de posibilitatea poporului egiptean de a-şi decide viitorul. Alegerile libere implică şi riscuri, şi aici mă gândesc la intrarea pe scena politică a partidelor extremiste - nu mă refer la Frăţia Musulmană, organizaţie islamică, dar destul de moderată. Orice rezultat ar avea alegerile, el va trebui respectat. Altfel, ţara va plonja într-un mare haos - dau din nou exemplul Algeriei de la începutul anilor 90.
Temerea tuturor are în plin plan popularitatea Frăţiei Musulmane, una dintre cele mai puternice organizaţii islamice de pe glob. La o cercetare mai atentă a istoriei acestei organizaţii, se va vedea că în mare parte, a promovat valorile islamului prin politici non-violente. A condamnat asasinarea preşedintelui Sadat de către extremişti în 1981 ca urmare a semnării acordului de pace cu Israelul. Mulţi dintre liderii Frăţiei (înfiinţată în 1928) au fost oameni respectaţi, moderaţi. Dintotdeauna în această organizaţie au existat două facţiuni (chiar dacă nu oficial) şi anume reformiştii, cei cu o viziune mai modernă a Islamului şi aripa mai radicală, conservatorii. Contează enorm dacă vor câştiga prezumtivele alegeri şi care orientare din interiorul organizaţiei va reuşi să se impună la conducere, moderniştii sau conservatorii. Două ameninţări sunt în schimb clare în cazul venirii Frăţiei la putere: posibilitatea ruperii acordului de pace din 1979 cu Israelul (ceea ce ar putea duce la un conflict mondial de proporţii) şi instituirea legii Sharia în Egipt.
Sper doar ca bucuria frenetică a milioanelor de egipteni să nu fie în zadar, iar nivelul lor de trai şi libertăţile să se îmbunătăţească. Rămas bun, tovarăşe Mubarak!

Türkmenbaşy, tătucul turkmenilor

Saparmurat Nyiazov, alias Türkmenbaşy, reprezintă un caz excelent pentru a fi studiat de către doctoranzii în psihologie din lumea întreagă. Interesant subiect, numai că acest "fiu al poporului turkmen", prin excentricităţile sale aproape fără precedent în calitate de preşedinte (din 1999, pe viaţă!), a distrus un întreg popor, aruncându-l în urmă cu decenii. Norocul lor a fost că tătucul suferea de probleme cardiace, probleme ce l-au şi răpus la sfârşitul lui 2006, după şaisprezece ani în care a făcut din Turkmenistan propriu său hobby, iar din locuitorii săi nişte mieluşei care dansau după cum le cânta nebunul (aici apare un paradox, dansul a fost interzis în toată ţara la începutul anilor 2000:P). Nu are cum să nu te umfle râsul citind despre extravaganţele sale, dar nimeni nu trebuie să uite că aproximativ 4.5 milioane de oameni au suferit de pe urma acestui bufon al timpurilor moderne. Transformarea capitalei Aşgabat într-un veritabil Disneyland în care Mickey Mouse era însuşi Türkmenbaşy depăşeşte la toate capitolele (deşi e greu de crezut) Bucureştiul imaginat, şi parţial realizat de cizmar.


În 1991, odată cu disoluţia Uniunii Sovietice, pe harta lumii au apărut brusc 14 state noi, cinci dintre ele fiind republicile Asiei Centrale, alea cu "stan" la sfârşit, pe care toată lumea le încurcă şi nimeni nu înţelege ce e cu ele. Deşi au multe elemente comune, republicile central-asiatice prezintă şi multe diferenţe fundamentale.

Turkmenistanul (căci aici a avut onoarea să domnească Nyiazov) a avut de la bun început câteva avantaje majore faţă de celelalte republici, de care dacă s-ar fi folosit cum trebuia, se detaşa cu lejeritate în cea mai prosperă şi stabilă ţară din zonă. Dar nu a făcut-o, "mulţumită" implementării unui cult al personalităţii asemănător doar cu cel instituit de "Great Leader" şi "Dear Leader" în Coreea de Nord. Nenumărate milioane de dolari s-au cheltuit absurd pe proiecte ce nu făceau decât să-l glorifice în cele mai ciudate moduri pe Türkmenbaşy. Avantajele despre care vorbeam se referă în primul rând la bogăţia de gaz pe care stă ţara, fiind al patrulea producător mondial. În comparaţie cu celelalte state central asiatice desprinse din URSS, hai să le şi dăm numele, Kirghistan, Tadjikistan, Uzbekistan şi Kazahstan, Turkmenistanul are cea mai scăzută populaţie, deci nu foarte multe guri de hrănit...şi nici de închis, avea să ne-o demonstreze regimul despotic al lui Nyiazov. La începutul anilor 30, pentru a putea stăpâni mai bine noile teritorii incluse în Uniune, Stalin a creat graniţe artificiale republicilor preponderent islamice, astfel încât în fiecare republică se găsesc minorităţi importante din ţările vecine sau din Rusia. Şi din acest punct de vedere Turkmenistanul este cel privilegiat, turkmenii reprezentând în ţara lor peste 85% din populaţie. După prăbuşirea URSS, a fost singurul stat central asiatic care nu s-a confruntat cu probleme etnice. Uzbekistanul, Kirghistanul şi Tadjikistanul împart Valea Fergana, o zonă fertilă, dar foarte neomogenă etnic, intenţionat divizată de Stalin pentru a avea permanent o sursă de tensiuni în zonă. Periodic, aici au loc grave conflicte interetnice. Kazahstanul, cel mai mare stat din zonă, are o mare minoritate rusă (circa 30% din populaţie) cu care deşi localnicii nu au avut conflicte violente, nu este foarte agreată de mare parte a kazahilor. Un motiv în plus pentru care Turkenistanul ar fi trebuit să fie "cu un cap" peste celelalte vecine. În 1999, anul în care despotul Niyazov s-a proclamat preşedinte pe viaţă (într-un interviu susţine că aşa i-a cerut poporul!), 48% dintre turkeni trăiau sub limita de sărăcie, asta într-un stat foarte puţin populat şi cu imense resurse de gaze naturale.


Pentru a putea scrie acest post am recitit tot ce am găsit despre Niyazov, plus că am urmărit nişte documentare pe Youtube. Rămân la părerea iniţială că Niyazov nu a fost diabolic, ci pur şi simplu a fost nebun de legat...sigur, a avut acea viclenie atât de caracteristică tuturor dictatorilor, dar în esenţă acţiona nu ca un om calculat ci după stări de moment, după cum se trezea de dimineaţă. La un moment dat spunea că nu îi face cinste să vadă pozele lui peste tot prin ţară, dar dacă asta e voinţa poporului turkmen, el se supune. Nu cred că această declaraţie conţine vreun dram de ironie fină ci doar scoate la iveală psihicul bine zdruncinat al tătucului. Spre deosebire de alţi tirani ai secolului XX (îmi vin acum în minte Pol Pot şi Miloševic), Niyazov nu a excelat la capitolul inteligenţă. A obţinut o diplomă de inginer electrician - aşa cred că se numeşte, după care a avut o tentativă de a studia în Rusia, dar a fost dat afară ca urmare a slabei sale pregătiri. Văzând cum stă treaba, a intrat în rândurile Partidului Comunist (ce era de făcut când realizai că nu eşti foarte înzestrat?), ajungând în 1985 primul secretar al aripii partidului din Turkmenistan. A susţinut fără rezerve puciul împotriva lui Gorbaciov, aliniându-se aripii dure a partidului, iar după eşecul acestuia a susţinut separarea Turkmenistanului de deja muribunda Uniune Sovietică, lucru înfăptuit în octombrie 1991. Anul următor a fost ales primul preşedinte al noului stat, fiind singurul candidat:). Din acest moment, preia frâiele puterii şi se impune până la moartea sa ca unul dintre cei mai despotici, excentrici şi autoritari lideri ai lumii, surclasând lejer orice alt regim din fostele republici sovietice - şi să ne fie iertat dar nu e deloc uşor, în afara ţărilor baltice, cam toate celelalte state au rămas fidele "conducătorului iubit" fie că s-a numit Lukaşenko sau Nazarbaiev.


Nici nu ştiu cu ce să încep, atât de multe ar fi de spus despre decretele şi deciziile celui autointitulat "Excelenţa sa, Saparmurat Niyazov Türkmenbaşy, preşedinte al Turkmenistanului şi lider al Cabinetului de Miniştri"...Türkmenbaşy se traduce prin "Lider al tuturor turkmenilor", prin acest apelativ el dorind să se impună ca o personalitate marcantă aşa cum o făcuse cu peste 70 de ani în urmă Mustafa Kemal, supranumit Ataturk. Cultul personalităţii va căpăta dimensiuni absolut groteşti, cred că nici Ionesco la un pahar cu Beckett nu ar fi putut imagina un astfel de spectacol al absurdului: oraşul-port Krasnovodsk se va numi Türkmenbaşy, la fel şi multe şcoli, principalul aeroport al ţării şi chiar un meteorit! (dacă aşa a cerut poporul, poţi să zici nu?). În eforturile sale de a se desprinde de imaginea de fost stat sovietic, de a întări noul statut al ţării şi de a se redefini cultural, schimbă alfabetul chirilic cu cel latin...până aici toate bune şi frumoase, dar într-o zi îi sar dracii şi redenumeşte lunile anului şi zilele săptămânii după numele membrilor familiei sale, a lui personal şi a unor eroi ai istoriei turkmene. Începe în forţă, luna ianuarie (Ýanwar) se va numi...hai că ştiţi, lăsaţi modestia deoparte...exact, se va numi Türkmenbaşy. Aprilie (Aprel) va deveni Gurbansoltan, numele mamei sale decedată într-un cutremur când mezinul avea doar opt ani, septembrie se va metamorfoza în Ruhnama, cartea terminată de Niyazov în luna septembrie, ce va deveni un al doilea Coran (la propriu!) pentru turkmeni. Anul se va termina cu Bitaraplyk (neutralitate - de unde şi până unde veţi întreba, păi Niyazov a declarat Turkmenistanul total neutru) în loc de Dekabr (decembrie). Zilele săptămânii vor avea nume de felul Ýaşgün (ziua tinerilor - "fosta" marţi) sau Sogapgün (ziua justiţie, ex-joi). În iulie 2001 se trezeşte cu faţa la pernă într-o zi toridă şi închide toate internet-cafeurile din ţară. Printre cele mai catastrofale şi demente decizii este închiderea tuturor spitalelor din afara capitalei...va motiva decretul prin faptul că bolnavii ar trebui să vină în capitală să se trateze (într-un stat cu suprafaţa dublă celei a României). Câţi amărâţi n-or fi murit de la vreo infecţie la măsea sau cine ştie de la ce altă banalitate. Nu mai vorbim de un infarct de exemplu, care devenea pentru provinciali sinonim cu un glonte în cap. Şi mai era ceva absolut monstruos, jurământul lui Hipocrate a fost înlocuit de un jurământ adresat de către medici lui însuşi:)). După închiderea spitalelor din provincie, închiderea tuturor librăriilor a fost pistol cu apă, domnul preşedinte motivând că singurele două cărţi ce trebuie citite sunt Ruhnama, scrisă de majestatea sa şi Coranul. În ianuarie 2006, loveşte decisiv cu un croşeu populaţia în vârstă, tăind o treime din pensiile din ţară (da, da nu le-a mai dat nici un ban, uite aşa) şi reducând alte 200.000. Tot răul spre bine, măcar nu-i mai vedeau zi de zi moaca pe bancnote. Pentru a veni în sprijinul a ceea ce am declarat mai sus cum că deciziile sale erau cel puţin contradictorii, Türkmenbaşy graţia în fiecare an un număr mare de deţinuţi în luna Ramadanului. Spre exemplu, în 2005, a eliberat nu mai puţin de opt mii de pârnăiaşi, decizia servind la "întărirea valorilor morale ale societăţii turkmene". Deasemenea încă de la începutul mandatelor sale, apa, gazul, electricitatea şi sarea au fost gratuite pentru toată lumea, decizie readoptată în 2000 pe o perioadă de alţi douzeci de ani.


De-a lungul anilor a elaborat o serie de decrete şi legi ce ar stârni hohote de râs oriunde în lume, în afara Turkmenistanului. Dansul, opera şi circul au fost interzise pentru că "nu fac parte din cultura tradiţională turkmenă". În urma unei operaţii la inimă în 1997, căcănarul a trebuit să se lase de fumat...numai că a interzis fumatul în locuri publice în toată ţara (inclusiv miniştrilor săi), după care şi mestecatul tutunului. A interzis playback-ul (poate pentru că îl poate face şi o surdo-mută), iar în capitală fiecare cetăţean putea avea maxim un câine sau o pisică ca şi animale de companie. Într-o zi a spus scurt şi răspicat: "Bă băieţi vreau şi eu un palat de iarnă (patinoar) în apropierea capitalei"..."Păi şefu vara e cald de mori, e şi deşert"...l-au făcut pe dracu în patru şi în 2008 era gata (deşi bătrânul nu a mai apucat să-l vadă). Interzicerea purtării bărbii şi a părului lung la bărbaţi cred că a trecut neobservată prin desişul de decrete mult mai spectaculoase pe care le-a gândit. Încă una tare: prezentatoarelor de la televiziunea turkmenă le-a fost interzis machiajul deoarece tembelul susţinea că femeile turkmene sunt suficient de frumoase de la mama natură. Poate cea mai ireală interdicţie erau dinţii de aur:). Păi cum de ce, când era mic văzuse el cum mestecă câinii oase astfel că şi-a "sfătuit" poporul să procedeze întocmai. Asta am căutat-o în mai multe locuri pentru că nu-mi venea să cred că e pe bune...din nefericire pentru ei, era foarte pe bune! În vara lui 2004, nenumăraţi fluturaşi împrăştiaţi prin capitală îi cereau demisia. Autorităţile nu au descoperit "agitatorii" aşa că geniul a eliberat din funcţie ministrul de interne şi, deşi populaţia se zbătea în sărăcie, a dispus montarea de cameri de luat vederi în locurile importante din toată ţara pentru prevenirea viitoarelor tulburări. Un fleac, vorba aia. Logo-ul televiziunii de stat era reprezentat de figura aurită, văzută din profil a nebunului.
Alte mici deviaţii ar putea fi schimbarea numelui de "pâine" (çörek) în gurbansoltan eje, numele mamei sale (nu-i ajungea o lună din an, acum o mai şi molfăiau milioane de turkmeni), schimbarea numelui celui mai înalt vârf montan din ţară în Vârful Türkmenbaşy cel Mare, ca şi botezarea unei varietăţi de pepene galben "Türkmenbaşy" :). Am recitit tot şi parcă nu-mi vine să cred că într-un asemenea Absurdistan chiar se putea trăi fără să nu o iei razna - sau poate că era interzis...


Când nu era treabă prea multă pe la birou, se băga la scris...şi azi aşa, mâine aşa, hopa a apărut Ruhnama, un ghid spiritual, moral, de ghidare a fiecărui turkmen pe calea cea dreaptă, combinat cu părţi de autobiografie şi de istorie cu iz naţionalist...mai avea şi două volume, ca să fie îndoctrinarea completă. În scurt timp, dacă erai străin de Ruhnama nu mai aveai nici o şansă. S-a introdus materie obligatorie la şcoală, apoi la multe interviuri se cereau cunoştinţe bune despre carte. S-a ajuns atât de departe încât nu se putea obţine permisul auto fără a da o probă din Ruhnama. Aşa că stimaţi decreţei, pupaţi-i mâna post-mortem tovarăşului Nicu că nu trebuia decât să-i vedeţi puţin freza pe prima pagină, apoi un mic citat despre "societatea multilateral dezvoltată" şi cam gata. În centrul capitalei, s-a ridicat "statuia" Ruhnamei (dacă pot spune aşa), în fiecare zi la 8 dimineaţa giganticul volum (bine că nu le-au pus pe ambele) se deschidea şi un pasaj înregistrat din ea zguduia prin megafoane întreaga piaţă. Niyazov a impus moscheilor ca lângă Coran, să fie la loc de cinste şi Ruhnama. Se pare că au existat refuzuri din partea unor imami, dar imediat s-a luat atitudine şi surse neoficiale spun că unele moschei au fost puse la pământ. În martie 2006, Türkmenbaşy susţine că a comunicat cu Allah care i-a transmis că fiecare student ce va citi cartea de trei ori va ajunge automat în Rai (cred că după acest raţionament Niyazov nici nu a deschis-o).


Jucăria care l-a atras cel mai tare pe neastâmpăratul Saparmurat a fost însăşi capitala ţării, oraşul Aşgabat (Aşhabad după cum era cunoscută în timpul URSS). Oraş relativ recent, cu o istorie de maxim 200 de ani, Aşgabatul este poziţionat în apropierea deşertului Karakum, având o climă foarte aridă şi veri extrem de toride. Două sunt evenimentele marcante din istoria oraşului: primul ar fi cutremurul de pământ din 1948 care a ucis peste 100.000 de oameni, considerat al şaselea cel mai devastator cutremur (din punct de vedere al numărului victimelor) din toate timpurile. Presa sovietică a vremii a evitat să acorde o prea mare amploare evenimentului, oficial fiind înregistraţi 40.000 de decedaţi. Al doilea eveniment este cucerirea independenţei ţării în 1991 şi de aici transformarea sa după bunul plac al lui Niyazov. Pe lângă afişele cu poza zâmbitorului "părinte al naţiunii" ce se puteau găsi la fiecare colţ de stradă, Niyazov a cheltuit sume colosale din bugetul statului pentru a-şi glorifica imaginea. Cea mai infamă astfel de clădire este "Arcul Neutralităţii", ridicat pentru a sublinia poziţia oficială a ţării de stat neutru, un motiv de mare mândrie pentru ţăcănitul din capul statului. Arcul este înalt de 75 de metri şi a costat "doar" 12 milioane de dolari în 1997. Totul ar fi fost în limite rezonabile dacă în vârful arcului nu ar fi fost amplasată o statuie placată cu aur a lui Türkmenbaşy ce se învârtea continuu pentru a fi tot timpul cu faţa la soare!! Noul preşedinte instalat după decesul lui Niyazov (ceva mai puţin opulent în exprimare, dar urmând în mare aceeaşi linie a predecesorului) a dispus demontarea statuii, lucru înfăptuit acum câteva luni. Palatul prezidenţial, numit Palatul Türkmenbaşy a fost ridicat în acelaşi an 1997, tot pentru o sumă colosală de bani. Construcţia este foarte mare, fără prea mult gust (păi de unde atâta gust?) şi este acoperită de o cupolă aurită. Cum tătucul nu merita decât statui de aur, în faţa Monumentului Independenţei (şi el aurit pe alocuri, mult mai urât şi decât Ţeapa Revoluţiei Române din Piaţa Revoluţiei) a fost amplasată una făurită complet din aur. Toate monumentele au acel aer sovietic, dar parcă puţin stilizat. Alte câteva monumente hidoase pot fi găsite în oraş, am mai dat pe net de încă o statuie aurită a defunctului. După moartea sa, urmaşul său în fruntea statului Berdymukhamedov, face încercări timide de a mai atenua din acest sufocant cult al personalităţii, poate nu doar de dragul bravului popor turkmen ci pur şi simplu pentru a-şi face loc şi el în cartea de istorie a Turkmenistanului. Arcul Neutralităţii va fi demontat anul acesta, statuia ce se învârtea după soare a fost deja dată jos. Să nu uităm să menţionăm dintre sinistrele obiective, statuia imensă reprezentând cartea "sfântă" Ruhnama şi enormul palat de iarnă terminat după ce Niyazov trecuse la cele sfinte (sau mai puţin sfinte).


Moartea lui Nyiazov a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat poporului turkmen după dizolvarea URSS. Moştenirea lăsată de el este una neagră. Sistemul sanitar şi cel de învăţământ ajunseseră în pragul colapsului, nenumăraţi doctori şi profesori fugind din ţară. În Turkmenistan a fi doctor presupunea a jura în faţa lui Niyazov în detrimentul lui Hipocrate, iar a fi profesor nu însemna altceva decât a-ţi motiva elevii să înveţe pasaje întregi din Ruhnama pe dinafară. Venită pe neaşteptate, moartea sa a avut un impact psihologic asupra oropsitului popor turkmen: chiar dacă regimul de astăzi este în continuare totalitar, noul preşedinte a readus viaţa pe un făgaş mai uman, redeschizând spitalele din provincie, restituind pensiile tăiate bătrânilor şi abrogând multe dintre decretele excentrice ale dictatorului. Privit din exterior ca o veritabilă sursă de amuzament şi uluială, totuşi trebuie să avem în vedere în fiecare clipă că timp de şaisprezece ani acest bolnav psihic a avut drept de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor săi. Imaginaţi-vă că aţi fi fost profesor, doctor sau orice altceva în Turkenistanul lui Niyazov. Imaginaţi-vă doar că aţi fi locuit în Turkmenabad, un orăşel din estul ţării situat la 500 de km de Aşgabat şi că într-o seară v-ar fi pălit o violentă durere de dinţi...v-aţi fi făcut rezervare la avion pentru Aşgabat şi...hai la dentist! Asta dacă aţi fi fost printre puţinii care şi-ar fi permis asta, sărăcia fiind omniprezentă în acest stat atât de bogat în resurse. Parcă nu mai e chiar aşa amuzant acum... oricum ar fi, Niyazov va rămâne în istorie ca unul dintre cei mai excentrici, represivi şi despotici lideri ai timpurilor noastre.

Egiptul la răscruce

Evenimentele din Egipt, mult mai mediatizate decât cele din Tunisia, par a lua o întorsătură şi mai dramatică. Dacă lucrurile s-au calmat măcar parţial în Tunisia după fuga lui Ben Ali şi mai apoi după formarea noului guvern din care lipsesc membrii fostului partid de guvernământ (cu excepţia primului ministru, acelaşi din era Ben Ali), în Egipt treaba începe să se complice. Cauzele nemulţumirilor din toate statele lumii arabe care s-au confruntat cu proteste în ultimele două luni sunt în mare, similare: şomajul şi lipsa locurilor de muncă, creşterea preţurilor alimentelor de bază, corupţia din rândul conducătorilor, absenţa totală a democraţiei (libertatea presei, alegeri libere, libertatea de exprimare) şi un sentiment de lehamite la adresa conducătorilor tolăniţi de prea multă vreme în fotolii.


După cele şapte zile de proteste împotriva lui Mubarak care au avut ca singur rezultat până aseara schimbarea guvernului, după ce poliţia a dispărut de pe străzi lăsând loc pe alocuri haosului şi jafurilor şi după ce armata a declarat că nu va interveni în forţă, chiar credeam că soarta lui Mubarak este pecetluită. Naivitate mare... Nu mai vorbim de schimbarea de ton a marilor puteri care ani de zile au mâncat din aceeaşi troacă cu octogenarul Hosni, iar acum îi cer să asculte glasul poporului. Dar, ca orice om politic experimentat, aseară a ieşit la televiziune şi a declarat că nu va mai candida la alegerile din toamnă, a promis reforme politice şi a punctat că va rămâne în funcţie până la finalul mandatului pentru a asigura o tranziţie democratică la viitoarele alegeri... a fost o mişcare de vulpoi bătrân, care a spus exact ceea ce trebuia pentru ca situaţia să se întoarcă (cât se mai poate) în favoarea sa. Mi-a adus aminte de vicleşugurile lui Pipo Inzaghi în careurile adverse şi de abilitatea sa de a evita offside-urile - exact ce a făcut aseară şi Mubarak. Acum legitimitatea protestelor este parţial pusă sub semnul întrebării. Aţi vrut să plece, aţi obţinut promisiunea lui, acum pentru binele ţării, duceţi-vă acasă. Unii se vor duce, mai ales după scenele de violenţă sălbatică de astăzi când susţinătorii regimului au atacat manifestanţii cu ce au prins la mână. Brusc au apărut 20.000 de oameni ai lui Mubarak, brusc armata s-a făcut că plouă permiţându-le acestora accesul în Piaţa Tahrir (un nou simbol al luptei pentru democraţie) unde era evident că va ieşi un măcel. Scenele cu suporterii lui Mubarak pe cămile atacându-i pe ceilalţi cu bâte, bare de metal, pietre şi (am citit undeva) chiar macete îmi aduc aminte de dramaticele episoade din Sudanul vecin când miliţiile pro-guvernamentale Janjaweed atacau călare satele din Darfur, omorând oamenii şi arzând sate întregi. Suporterii lui Mubarak s-au adunat la fel de spontan precum minerii din Valea Jiului acum mai bine de două decenii...nu neg că printre atacatori erau şi susţinători civili ai preşedintelui (vă mai aduceţi aminte: noi muncim, nu gândim!), dar e evident că ciocnirea aparent spontană de astăzi din cele două tabere a fost bine dirijată. Iar speech-ul emoţionant de aseară a lui Hosni ("Pe pământul acestei naţii iubite am trăit, am luptat, ei i-am apărat suveranitatea. Pe pământul ei voi muri") nu a făcut decât să ofere pretextul necesar unei astfel de manifestări populare de simpatie. Toţi dictatorii par şcoliţi într-un laborator imens în care zi de zi, oră de oră se predau ore de manipulare. Chiar dacă poate unii nu excelează la capitolul inteligenţă, compensează cu vârf şi îndesat prin viclenie...mă gândesc acum doar la Ceauşescu şi Idi Amin.


E posibil ca Mubarak să declanşeze un război civil prin încăpăţânarea sa. Dar nu va avea niciodată asta pe conştiinţă pentru că el a cedat protestelor străzii, a promis cu inima deschisă reforme şi o tranziţie democratică, e vina lui că turbaţii ăştia de fundamentalişti nu vor să plece acasă? Suporterii lui da, sunt violenţi, dar sunt aşa pentru că nu mai suportă incertitudinea, pentru că vor să-şi crească copiii mai departe într-un Egipt prosper şi civilizat, pentru că apără ţara de huligani. Sper să nu se ajungă doamne fereşte la război civil, dar cu siguranţă ţara îşi va reveni cu greu din ceea ce s-a întâmplat azi. Ca noi după mineriadă.


Cred că urmărind comod întorsătura evenimentelor din fotoliul său de piele în care stă tolănit, încălţat cu nişte papuci moi şi primind un binemeritat masaj de la frumoasa Leila, Ben Ali, acum înconjurat de petrol din toate părţile, îl invidiază în sinea sa pe prietenul Hosni pentru abilitatea de care el nu a fost în stare să dea dovadă.


Este o nebunie să se arunce cineva la pronosticuri, eu cred însă că situaţia se va înrăutăţi în Egipt. Protestatarii nu cred că vor ceda, e genul de act pe care ori îl duci la bun sfârşit, ori stai acasă de la început, iar majestatea sa a dat un semnal clar că nu are de gând să petreacă iarna prea departe de Hurghada şi Sharm el Sheikh... rămâne de văzut şi ce mai ciripesc "mai mari lumii".


La fel ca şi în Tunisia, plecarea (prezumtivă) a lui Mubarak din fruntea statului ar putea deschide un nou drum plin de nenumărate obstacole. Mulţi se tem de opoziţia islamică, mult mai puternică decât în Tunisia, grupată în jurul Fraţilor Musulmani. E o temere întemeiată, dar dacă alegerile libere le vor da câştig de cauză, votul va trebui respectat. În Algeria anilor 90 nu a fost respectat, iar războiul civil ce a durat mai bine de un deceniu a făcut prăpăd. Dar mai e mult până acolo, până una alta tătucul Hosni se ţine bine...

Tematica

Sunt atât de multe lucruri de spus, de scris şi de dezbătut despre ţările mai puţin dezvoltate încât m-am gândit să împart articolele pe care le voi posta în trei capitole distincte: primul, se va numi "În actualitate" şi va pune pe tapet evenimentele cele mai fierbinţi din zilele noastre - spre exemplu acum revoluţiile din Tunisia şi Egipt sau alegerile din Cote D'Ivoire. Al doilea set de articole se va referi la "Personalităţi marcante", mai cunoscute sau mai puţin cunoscute. În fine, în cel de-al treilea voi spune câte ceva despre diferite evenimente (războaie, genocide, masacre, lovituri de stat şi alte astfel de întâmplări "roz" din existenţa lumii a treia). Apropo de lovituri de stat, am auzit de la persoane mai în vârstă că printre cele mai banale ştiri ale "Telejurnalului" televiziunii române din anii 60 - 70 erau cele referitoare la "încă o lovitură de stat". Majoritatea aveau loc printre palmierii Africii negre, numai în Benin (Dahomey pe vremea aia) având loc cinci astfel de evenimente între 1963 şi 1972. Deci subiecte sunt suficiente (din păcate prea multe aş spune), timp şi "putere de muncă" să se găsească:)...