Evenimentele din Egipt, mult mai mediatizate decât cele din Tunisia, par a lua o întorsătură şi mai dramatică. Dacă lucrurile s-au calmat măcar parţial în Tunisia după fuga lui Ben Ali şi mai apoi după formarea noului guvern din care lipsesc membrii fostului partid de guvernământ (cu excepţia primului ministru, acelaşi din era Ben Ali), în Egipt treaba începe să se complice. Cauzele nemulţumirilor din toate statele lumii arabe care s-au confruntat cu proteste în ultimele două luni sunt în mare, similare: şomajul şi lipsa locurilor de muncă, creşterea preţurilor alimentelor de bază, corupţia din rândul conducătorilor, absenţa totală a democraţiei (libertatea presei, alegeri libere, libertatea de exprimare) şi un sentiment de lehamite la adresa conducătorilor tolăniţi de prea multă vreme în fotolii.
După cele şapte zile de proteste împotriva lui Mubarak care au avut ca singur rezultat până aseara schimbarea guvernului, după ce poliţia a dispărut de pe străzi lăsând loc pe alocuri haosului şi jafurilor şi după ce armata a declarat că nu va interveni în forţă, chiar credeam că soarta lui Mubarak este pecetluită. Naivitate mare... Nu mai vorbim de schimbarea de ton a marilor puteri care ani de zile au mâncat din aceeaşi troacă cu octogenarul Hosni, iar acum îi cer să asculte glasul poporului. Dar, ca orice om politic experimentat, aseară a ieşit la televiziune şi a declarat că nu va mai candida la alegerile din toamnă, a promis reforme politice şi a punctat că va rămâne în funcţie până la finalul mandatului pentru a asigura o tranziţie democratică la viitoarele alegeri... a fost o mişcare de vulpoi bătrân, care a spus exact ceea ce trebuia pentru ca situaţia să se întoarcă (cât se mai poate) în favoarea sa. Mi-a adus aminte de vicleşugurile lui Pipo Inzaghi în careurile adverse şi de abilitatea sa de a evita offside-urile - exact ce a făcut aseară şi Mubarak. Acum legitimitatea protestelor este parţial pusă sub semnul întrebării. Aţi vrut să plece, aţi obţinut promisiunea lui, acum pentru binele ţării, duceţi-vă acasă. Unii se vor duce, mai ales după scenele de violenţă sălbatică de astăzi când susţinătorii regimului au atacat manifestanţii cu ce au prins la mână. Brusc au apărut 20.000 de oameni ai lui Mubarak, brusc armata s-a făcut că plouă permiţându-le acestora accesul în Piaţa Tahrir (un nou simbol al luptei pentru democraţie) unde era evident că va ieşi un măcel. Scenele cu suporterii lui Mubarak pe cămile atacându-i pe ceilalţi cu bâte, bare de metal, pietre şi (am citit undeva) chiar macete îmi aduc aminte de dramaticele episoade din Sudanul vecin când miliţiile pro-guvernamentale Janjaweed atacau călare satele din Darfur, omorând oamenii şi arzând sate întregi. Suporterii lui Mubarak s-au adunat la fel de spontan precum minerii din Valea Jiului acum mai bine de două decenii...nu neg că printre atacatori erau şi susţinători civili ai preşedintelui (vă mai aduceţi aminte: noi muncim, nu gândim!), dar e evident că ciocnirea aparent spontană de astăzi din cele două tabere a fost bine dirijată. Iar speech-ul emoţionant de aseară a lui Hosni ("Pe pământul acestei naţii iubite am trăit, am luptat, ei i-am apărat suveranitatea. Pe pământul ei voi muri") nu a făcut decât să ofere pretextul necesar unei astfel de manifestări populare de simpatie. Toţi dictatorii par şcoliţi într-un laborator imens în care zi de zi, oră de oră se predau ore de manipulare. Chiar dacă poate unii nu excelează la capitolul inteligenţă, compensează cu vârf şi îndesat prin viclenie...mă gândesc acum doar la Ceauşescu şi Idi Amin.
E posibil ca Mubarak să declanşeze un război civil prin încăpăţânarea sa. Dar nu va avea niciodată asta pe conştiinţă pentru că el a cedat protestelor străzii, a promis cu inima deschisă reforme şi o tranziţie democratică, e vina lui că turbaţii ăştia de fundamentalişti nu vor să plece acasă? Suporterii lui da, sunt violenţi, dar sunt aşa pentru că nu mai suportă incertitudinea, pentru că vor să-şi crească copiii mai departe într-un Egipt prosper şi civilizat, pentru că apără ţara de huligani. Sper să nu se ajungă doamne fereşte la război civil, dar cu siguranţă ţara îşi va reveni cu greu din ceea ce s-a întâmplat azi. Ca noi după mineriadă.
Cred că urmărind comod întorsătura evenimentelor din fotoliul său de piele în care stă tolănit, încălţat cu nişte papuci moi şi primind un binemeritat masaj de la frumoasa Leila, Ben Ali, acum înconjurat de petrol din toate părţile, îl invidiază în sinea sa pe prietenul Hosni pentru abilitatea de care el nu a fost în stare să dea dovadă.
Este o nebunie să se arunce cineva la pronosticuri, eu cred însă că situaţia se va înrăutăţi în Egipt. Protestatarii nu cred că vor ceda, e genul de act pe care ori îl duci la bun sfârşit, ori stai acasă de la început, iar majestatea sa a dat un semnal clar că nu are de gând să petreacă iarna prea departe de Hurghada şi Sharm el Sheikh... rămâne de văzut şi ce mai ciripesc "mai mari lumii".
La fel ca şi în Tunisia, plecarea (prezumtivă) a lui Mubarak din fruntea statului ar putea deschide un nou drum plin de nenumărate obstacole. Mulţi se tem de opoziţia islamică, mult mai puternică decât în Tunisia, grupată în jurul Fraţilor Musulmani. E o temere întemeiată, dar dacă alegerile libere le vor da câştig de cauză, votul va trebui respectat. În Algeria anilor 90 nu a fost respectat, iar războiul civil ce a durat mai bine de un deceniu a făcut prăpăd. Dar mai e mult până acolo, până una alta tătucul Hosni se ţine bine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu