Rămas bun, tovarăşe Mubarak!

Nu are sens să reluăm evenimentele din ultima lună din Egipt, ele sunt binecunoscute tuturor. În cele din urmă, Mubarak a demisionat! Deşi, aşa cum am scris şi în postul precedent despre Egipt, începusem să cred că această criză va dura mult şi bine, iată că prima parte a ei s-a sfârşit. Primul (şi cel mai important) obiectiv al protestatarilor, şi al majorităţii populaţiei înclin să cred, a fost îndeplinit.
Am auzit printre cunoscuţi nenumărate opinii foarte simpliste, care mai de care mai diferite. Unii spun că ce era mai greu s-a realizat şi că de aici încolo lucrurile vor intra în normal. Altă părere pe care am auzit-o ar fi că armata ar trebui să instituie un regim militar şi să nu permită alegeri libere şi evident posibilitatea preluării puterii de către Frăţia Musulmană. Scepticii susţin că odată cu izgonirea lui Mubarak, Egiptul va fi măcinat de conflicte interne, iar stabilitatea pe care a avut-o în era Mubarak nu va mai fi atinsă prea curând. Fiecare părere are ceva pertinent, realitatea este că orice e posibil în Egiptul post-Mubarak.
Din punctul meu de vedere, scenariul cel mai favorabil ar fi organizarea alegerilor libere aşa cum s-a promis, şi nu numai de dragul democraţiei, dar mi se pare evident că orice altă variantă va scoate lumea în stradă din nou. Debarcarea lui Mubarak ar valora cât un scuipat dacă nu ar fi dublată şi de posibilitatea poporului egiptean de a-şi decide viitorul. Alegerile libere implică şi riscuri, şi aici mă gândesc la intrarea pe scena politică a partidelor extremiste - nu mă refer la Frăţia Musulmană, organizaţie islamică, dar destul de moderată. Orice rezultat ar avea alegerile, el va trebui respectat. Altfel, ţara va plonja într-un mare haos - dau din nou exemplul Algeriei de la începutul anilor 90.
Temerea tuturor are în plin plan popularitatea Frăţiei Musulmane, una dintre cele mai puternice organizaţii islamice de pe glob. La o cercetare mai atentă a istoriei acestei organizaţii, se va vedea că în mare parte, a promovat valorile islamului prin politici non-violente. A condamnat asasinarea preşedintelui Sadat de către extremişti în 1981 ca urmare a semnării acordului de pace cu Israelul. Mulţi dintre liderii Frăţiei (înfiinţată în 1928) au fost oameni respectaţi, moderaţi. Dintotdeauna în această organizaţie au existat două facţiuni (chiar dacă nu oficial) şi anume reformiştii, cei cu o viziune mai modernă a Islamului şi aripa mai radicală, conservatorii. Contează enorm dacă vor câştiga prezumtivele alegeri şi care orientare din interiorul organizaţiei va reuşi să se impună la conducere, moderniştii sau conservatorii. Două ameninţări sunt în schimb clare în cazul venirii Frăţiei la putere: posibilitatea ruperii acordului de pace din 1979 cu Israelul (ceea ce ar putea duce la un conflict mondial de proporţii) şi instituirea legii Sharia în Egipt.
Sper doar ca bucuria frenetică a milioanelor de egipteni să nu fie în zadar, iar nivelul lor de trai şi libertăţile să se îmbunătăţească. Rămas bun, tovarăşe Mubarak!