marți, 29 martie 2011

Côte d'Ivoire - Un destin nedrept


Captaţi de războiul de amploare din Libia îndreptat împotriva legendarului Gaddafi, de catastrofele naturale din Japonia sau de evenimentele fără precedent ce tind să dinamiteze lumea arabă, o grămadă de alte conflicte au loc în ţări uitate de toată lumea...uitate pentru că nu au ce să ofere, nici gaze naturale, nici petrol, nici alte bunuri care ar putea suscita interesul "lumii civilizate". Dintotdeauna ţările Africii negre au fost lăsate în plata Domnului, iar problemele lor considerate ca fiind parte a lumii în care trăim şi lăsate la coada oricăror dezbateri la nivel înalt. Dacă nici măcar evenimentele absolut macabre din Rwanda anului 1994 când au fost măcelăriţi 800.000 de oameni în 100 de zile nu au ridicat prea tare pulsul marilor conducători ai lumii, este evident că orice conflict de pe continentul negru (excluzând Maghrebul) va trece neobservat, iar numărul victimelor arse de vii sau făcute "3 în 1" cu macete ruginite va creşte necontenit. Dar asta repet deja e ceva obişnuit, nu se mai pot mira sau revolta decât naivii şi idealiştii. Chiar în zilele astea, în secundele în care dumneavoastră citiţi aceste rânduri, vă faceţi un ceai sau sau vă pregătiţi de marele meci cu Luxemburg, în Côte d'Ivoire, fosta Coastă de Fildeş, are loc un conflict de-o brutalitate tulburătoare, despre care posturile autohtone de televiziune nu ciripesc nimic. Păi pe cine dracu interesează că a mai (re)izbucnit un război civil între negrotei? Postarea de faţă se adresează acelei categorii infime de oameni cărora le pasă...chiar dacă nu pot face mai nimic, măcar vor să fie informaţi, să ştie ce se întâmplă pe lumea asta.


Côte d'Ivoire este o ţară în Africa de Vest. Şi nu o ţară oarecare, ci o ţară ce a reprezentat mai bine de trei decenii un model pentru absolut toate celelalte state din Africa sub-Sahariană. De ce? Simplu: pentru că a fost o ţară foarte stabilă din punct de vedere politic, lipsită de conflicte, cu un nivel de trai mult peste majoritatea statelor din zonă, ce a primit imigranţi din alte state mai sărace şi le-a oferit un trai mai bun (pe cât posibil, evident). Capitala sa de atunci, Abidjan, a fost socotită decenii de-a rândul Parisul Africii, un oraş cum nu se mai văzuse până atunci în această zonă a lumii atât de înapoiată. În loc să caute paradisul în Europa, mulţi africani fugeau care cum puteau spre tărâmul făgăduinţei, Coasta de Fildeş. În anul în care şi-a căpătat independenţa de sub aripa franceză, 1960, era al treilea producător mondial de cacao din lume. Deja în 1979, "miracolul ivorian", sintagma care îi defineau stabilitatea şi prosperitatea, a făcut posibilă cocoţarea ţării pe primul loc în clasamentul de mai sus. Dar astea sunt vremuri apuse de peste cinsprezece ani...după moartea carismaticului Félix Houphouët-Boigny, preşedintele ţării de la proclamarea independenţei până în 1993, ţara a experimentat trei scrutinuri controversate, o lovitură de stat, un război civil ce a împărţit ţara în două, o scădere drastică a nivelului de trai şi o dictatură. Din decembrie 2010, ca urmare a primelor alegeri libere de după sfârşitul războiului civil, situaţia este dramatică, suporterii preşedintelui Gbagbo (în funcţie din 2000 şi candidat la recentele alegeri) şi a contracandidatului său, Alsanne Ouattara se măcelăresc care pe unde se prind, Abidjanul devenind o umbră însângerată a celei mai invidiate metropole africane, cu sute de mii de oameni ce fug din calea agresiunilor, ori în zonele controlate de cei ai căror suporteri sunt, ori în ţările vecine.














1. INDEPENDENŢA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Ca mai toate statele africane, Côte d'Ivoire şi-a câştigat independenţa după cel de-al doilea război mondial (1960), în plin război rece. Similar procesului de stalinizare din ţările est-europene ce prezintă elemente comune la toate statele din spatele "Cortinei de Fier", şi procesul de decolonizare a statelor africane a avut similitudinile sale în multe dintre ţările nou apărute pe harta lumii. Dominaţia unui partid unic, condus cu mână de fier de un lider local ce a avut un rol determinant în procesul de decolonizare început în anii 50, înlocuirea treptată în toate domeniile vieţii publice a colonialiştilor cu localnici, consolidarea puterii noului preşedinte prin epurări îndreptate împotriva opoziţiei, alinierea la unul dintre blocurile combatante ale războiului rece (socialist sau occidental). Asta s-a întâmplat în aproape toate statele noi ale Africii, a contat foarte tare în dezvoltarea ulterioară a fiecărei ţări cum a ştiut fiecare conducător să gestioneze treburile interne ale ţării sale. Încă de aici a început "miracolul ivorian". Primul preşedinte al ţării a fost Félix Houphouët-Boigny, personalitate ce avea să devină unul dintre cei mai importanţi oameni politici africani ai secolului trecut. Doctor la bază, tânărul Félix avea să profeseze în domeniu doar pentru puţin timp, alegând o carieră politică. Va fi legat toată viaţa de Franţa, fiind printre puţinii lideri africani care au păstrat o legătură strânsă cu puterea colonială şi după proclamarea independenţei. Datorită politicii sale moderate, atât internă cât şi pe plan extern, ţara sa va deveni de departe cea mai prosperă din zonă şi una dintre cele mai respectate de pe întreg continentul african. Ce a făcut el mai exact:
* Şi-a consolidat puterea, dar spre deosebire de majoritatea dictatorilor africani, în loc să-şi încarcereze opozanţii, le-a oferit posturi guvernamentale în acest fel asigurând o lungă stabilitate politică. Cam cum ar fi fost pus la noi Paul Goma ministrul culturii:)
* A menţinut legături economice şi politice strânse atât cu statele vecine, cât şi cu cele occidentale, în special cu Franţa.
* A încurajat şi stimulat agricultura, în special culturile de cacao şi cafea, producţiile acestora crescând semnificativ în de la an la an.
* Spre deosebire de alte state africane care după cucerirea independenţei au alungat populaţia europeană, el a făcut tot posibilul să îi atragă, considerând că ţara nu are decât de câştigat din experienţa acestora în diferite domenii.
* A adoptat un sistem economic liberal, încurajând investiţiile străine, a modernizat infrastructura ţării, capitala de atunci Abidjan, devenind cel mai dezvoltat oraş al Africii negre. Ca urmare a acestor politici, peste două decenii ţara a avut o creştere economică anuală în medie de 10 procente.
* A asigurat un echilibru între toate etniile şi religiile din ţară, nepermiţând nici un fel de conflicte inter-etnice sau inter-confesionale.
În anii 60-70, datorită discrepanţelor evidente între ţările vecine şi Côte d'Ivoire, un val de imigranţi a luat cu asalt ţara în căutarea unui trai mai bun, majoritatea venind de la vecinele mult mai sărace de la nord, Burkina Faso şi Mali. Aceştia, în majoritate musulmani, s-au integrat foarte bine în nordul ţării, unde religia predominantă printre localnici este tot cea islamică. Prezentul conflict, aşa cum vom vedea pe parcurs, îşi are rădăcinile şi în multitudinea de etnii ce trăiesc în Côte d'Ivoire, dar şi în antagonismul sudului creştin cu nordul musulman.

















2. DECLINUL ECONOMIC

Începând din 1978, miracolul ivorian a început să se evapore încetul cu încetul, cam cum a făcut-o naţionala noastră după retragerea lui Hagi. Economia Côte d'Ivoire era bazată în mare parte pe agricultură, sectoarele secundar şi terţiar fiind slab dezvoltate. Odată cu scăderea pe piaţa internaţională a preţului la cacao şi cafea, economia ţării s-a văzut direct afectată şi fără prea multe alte alternative. În ciuda încercărilor de redresare economică, situaţia se agravase şi ca urmare a unei puternici secete ce a distrus hectare de pădure şi plantaţiile de cacao, dar şi pe fondul înrăutăţirii situaţiei economice mondiale. Spre sfârşitul anilor 80, ţara se confrunta cu grave probleme economice, fiind îngropată în datorii externe. Starea de sănătate a deja octogenarului preşedinte se înrăutăţise, frâiele ţării fiind lăsate pe mâna lui Alsanne Ouattara, un specialist în economie ce iniţiase o serie de măsuri economice menite să revigoreze economia ţării. Pe fundalul deteriorării nivelului de trai, au apărut şi problemele sociale. În deceniile trecute, pe fondul prosperităţii economice, semi-democraţia (sau semi-dictatura) impusă de Houphouët-Boigny a avut sprijinul populaţiei sau mai corect, a fost tolerată. La fel şi unele excese ale acestuia legate de averea sa impresionantă sau de transformarea oraşului natal, Yamossoukro în capitală (a fost construită din banii săi cea mai mare biserică din lume, Notre-Dame de la Paix, un aeroport şi multe clădiri luxoase). Odată cu problemele economice, au început să iasă la iveală nemulţumirile populaţiei, în special a clasei de mijloc, printre puţinele existente în ţările africane. Şomajul a crescut galopant, la fel şi criminalitatea (în special în Abidjan). Nivelul populaţiei ce trăia sub limita de sărăcie a explodat în numai opt ani de la 11% în 1985 la 31% în 1993. Tot mai multe voci îl acuzau pe bătrânul preşedinte de autoritarism şi cereau în stradă alegeri libere şi democratizarea societăţii ivoriene, cereri satisfăcute la începutul anilor 90 de Houphouët-Boigny. În ultimii trei ani ai vieţii, deşi în continuare preşedinte (pe hârtie), rolul său a fost mult diminuat din cauza stării precare de sănătate, conducerea efectivăa a ţării aflându-se în mâinile prim-ministrului Ouattara. Odată cu moartea sa în 1993, ţara a intrat într-o nouă etapă, care se spera a fi una în care democraţia să triumfe şi bunăstarea populaţiei să o menţină printre ţările model ale Africii. N-a fost să fie aşa, ci din ce în ce mai rău...
























3. UN NOU ÎNCEPUT (AL SFÂRŞITULUI) (1993)

Succesorul răposatului "părinte al naţiunii" s-a desemnat dintre preşedintele Adunării Naţionale, Henri Konan Bédié (foto) şi primul ministru, Alsanne Ouattara. Primul a avut câştig de cauză, asumându-şi preşedinţia într-o intervenţie televizată la câteva ore după moartea fostului preşedinte. Tipic african...a câştigat cel ce a ţipat mai tare. Din nefericire, prestaţia lui Bédié în fotoliul de preşedinte avea să fie şi ea după tipicul african, în total contrast cu cea a predecesorului său care a reuşit prin pricepere şi decizii inteligente să menţină stabilitatea într-o ţară întinsă şi deloc omogenă etnic sau religios. Noul preşedinte şi-a încarcerat unii opozanţi, încercând să-şi consolideze astfel funcţia şi a revizuit codul electoral în încercarea de a-şi pava drumul către o victorie lejeră în alegerile "libere" ce băteau la uşă (cu bocancii). Fostul prim ministru Ouattara s-a desprins din partidul de guvernământ, PDCI, şi şi-a creat propriul partid de opoziţie, RDR (e mai simplu să folosesc doar iniţialele), al cărui candidat la alegerile din 1995 dorea să fie. Spre deosebire de Houphouët-Boigny, Bédié a incitat indirect la ură rasială şi religioasă prin strecurarea unui termen ambiguu în politica sa şi anume acela de "Ivorian", termen ce îi desemna doar pe cei cu ambii părinţi născuţi pe pământ ivorian. Revizuirea codului electoral dădea posibilitatea de a candida la preşedinţie numai "ivorienilor". Cum peste un sfert din populaţia ţării provenea din imigranţi, majoritatea musulmani, acest amendament trasa o linie clară între cei din sud, în majoritate creştini şi animişti, şi cei din nord, musulmani, originari din ţară sau proveniţi de la vecinele mai sărace Burkina Faso şi Mali. Acest amendament îl împiedica pe rivalul preşedintelui, Ouattara să candideze la viitoarele alegeri, părinţii săi fiind imigranţi. Alegerile au fost boicotate de către RDR, partidul lui Ouattara, dar şi de către FPI, celălalt partid de opoziţie, condus de un oarecare profesor de istorie, Laurent Gbagbo, fiind evidentă tendinţa lui Bédié de a face astfel încât să câştige alegerile cu orice preţ. Relaţiile dintre grupurile etnice şi religioase s-au tensionat pe parcurs ca urmare a frustrării crescânde a populaţiei musulmane predominantă în nordul ţării, dar şi a ivorienilor din sud care confruntaţi cu numărul insuficient a locurilor de muncă au început să-i perceapă ca pe o povară. Bédié avea să câştige alegerile din 1995 cu un "stalinist" 96%, dar nu va reuşi să-şi ducă la bun sfârşit mandatul de cinci ani.


4. PRIMA LOVITURĂ DE STAT DIN ISTORIA ŢĂRII (1999)

Puţine state africane se puteau lăuda în pragul anului 2000 că nu au experimentat nici o lovitură de stat, "bloody" sau "bloodless", nici măcar un puci eşuat. După cum am mai scris într-un post anterior, în anii 60-70, puţine ştiri externe erau mai banale decât loviturile de stat din proaspăt independentele ţări africane. Orice pârlit de militar cu două clase dar cu un dram de noroc, putea face parte din conducerea ţării în urma unei lovituri de stat. Datorită stabilităţii interne de invidiat din timpul lui Houphouët-Boigny, ţara nu trecuse printr-o astfel de situaţie. Odată cu preşedinţia lui Bédié, nemulţumirile s-au adunat atât în rândul civililor, cât şi în cel al armatei. Situaţia economică se înrăutăţise în ultima vreme, represiunea politică în special împotriva imigranţilor se înteţise, tensiunile între populaţiile din sud şi cele din nord (musulmani, mulţi dintre ei imigranţi) se acumulaseră. Pe fondul unei stări generale de nemulţumire, Bédié a mai făcut greşeala de a-şi exclude potenţialii adversari din rândurile armatei. Greşeală ce se va dovedi decisivă...în pragul Crăciunului, în 1999, prima lovitură de stat din istoria ţării va reuşi, Bédié fiind înlăturat de o juntă militară, care l-a propus ca şi preşedinte interimar pe Robert Guéï, fost şef al armatei în ultimii ani ai lui Boigny. Au urmat în Abidjan câteva zile confuze, "piperate" de jafuri, furturi de maşini, eliberarea de către noua putere a tuturor prizonierilor politici. Guéï a dat asigurări lumii întregi că democraţia va fi respectată, la fel şi acordurile internaţionale în care era implicată ţara. Mulţi ivorieni au primit cu entuziasm schimbarea de putere, sătui fiind de regimul lui Bédié. În timpul scurtei preşedinţii, Guéï n-a ajutat cu nimic ţara, arestările continuau să fie arbitrare, nivelul de trai a rămas acelaşi, campania împotriva imigranţilor a continuat, în ciuda promisiunilor că ea va înceta odată cu preluarea puterii de către junta militară. Nemulţumite, cadrele militare au organizat o răzmeriţă în toată ţara. În urma negocierilor ulterioare cu autorităţile, au primit 1400 de dolari de căciulă, o sumă imensă pentru Africa, unde mulţi oameni trăiesc cu 1 dolar pe zi...nu ştiu ce mai e de comentat. Probabil singurul lucru parţial democratic din timpul mandatului lui Guéï a fost organizarea de alegeri în octombrie 2000.



5. ALEGERILE "LIBERE" DIN 2000 ŞI DRUMUL CĂTRE RĂZBOIUL CIVIL

Ca să nu fie luat drept neserios, Guéï a organizat alegeri în octombrie 2000 în ideea de a readuce ţara pe făgaşul normalităţii şi a unui regim politic civil. Asta trebuia să se înţeleagă din actul său de bunăvoinţă. Numai că nu tot ce zboară se mănâncă şi nu toţi oamenii sunt proşti. Candidaţii cei mai puternici în opinia şefului statului, Alsanne Ouattara şi Emile Bombet (din partea partidului lui Boigny şi Bédié, PDCI), au fost descalificaţi din cursă, Ouattara din nou din motive etnice, deşi constituţia fusese schimbată în timpul regimului militar (celălalt nu ştiu de ce, pur şi simplu). Astfel că singurul contracandidat serios al lui Guéï devenise candidatul FPI, partid popular, Laurent Gbagbo (foto). El mai candidase şi în primele alegeri libere din 1990, dar evident n-a avut nici o şansă în faţa bătrânului Boigny. Gbagbo a câştigat alegerile, dar Guéï n-a validat scrutinul. În faţa unor demonstraţii populare de amploare în favoarea lui Gbagbo ce au avut loc în Abidjan, Guéï a fost forţat să accepte rezultatele şi ulterior să fugă.
Frustrarea în rândurile populaţiilor din nord, majoritar musulmane, creştea cu fiecare zi, deja candidatul în care se regăseau, Alsanne Ouattara, fusese exclus din ultimele două scrutinuri (1995 şi 2000). Erau favorizate elementele din sud, cei din nord fiind consideraţi un fel de "rude mai sărace". Aceeaşi politică era valabilă şi în rândul armatei. Regimul lui Gbagbo, originar tot din sudul ţării, nu a făcut decât să acutizeze prăpastia dintre nord şi sud.



6. PRIMUL RĂZBOI CIVIL (2002 - 2007)

Côte d'Ivoire este unul dintre nefericitele exemple în care democraţia a dat greş. De la moartea "părintelui naţiunii", Houphouët-Boigny trecuseră doar opt ani, însă în aceşti opt ani ţara s-a prăbuşit sub toate aspectele, spectrul războiului civil nemaireprezentând un scenariu s.f aşa cum fusese până în 1993.
Ca un rezultat aproape firesc al modului defectuos în care a fost condusă ţara, pe 19 septembrie 2002 un număr mare de trupe al armatei a dezertat (majoritatea originari din nordul ţării), încercând să preia puterea în urma unei lovituri de stat. Nu au reuşit să pună stăpânire decât pe nordul ţării, împărţind ţara în două. În prima noapte de conflict, fostul preşedinte Robert Guéï a fost ucis, detaliile despre asasinarea acestuia fiind destul de învăluite în mister. Principalele revendicări ale rebelilor erau o mai bună reprezentare în guvern a populaţiilor din nordul ţării şi schimbarea constituţiei astfel încât oricare cetăţean al ţării (nu numai "ivorienii") să poate avea aceleaşi drepturi, inclusiv cel de a putea candida la preşedinţie. Luptele au durat până la mijlocul lui 2004 când s-a încheiat un acord de pace. Civilii au avut cel mai mult de suferit, ambele părţi implicate în conflict comiţând masacre împotriva civililor, aşa cum stă bine Africii negre. O linie de demarcaţie între teritoriul deţinut de rebeli şi cel deţinut de putere, s-a stabilit printr-o misiune franceză de menţinere a păcii. Acordul de pace s-a semnat în Ghana, dar a fost "rupt" la sfârşitul lui 2004, nerespectându-se promisiunile făcute. Conform acordului, primul ministru trebuia ales de preşedinte din rândul Forţelor Noi (denumirea rebelilor din nord). Gbagbo a preferat să aleagă un prim ministru loial lui. În aceste condiţii, rebelii din nord au refuzat să îşi dezarmeze trupele (conform aceluiaşi acord de pace), războiul reizbucnind între cele două tabere.
Un episod foarte controversat a avut loc în noiembrie 2004, când forţele guvernamentale au atacat o poziţie a forţelor franceze de menţinere a păcii, omorând 9 soldaţi francezi. Ulterior au declarat că au confundat-o cu o poziţie a rebelilor. Francezii au replicat atacând aeroportul din Yamossoukro şi distrugând două avioane şi trei elicoptere ivoriene. Conflictul s-a stins în puţin timp, dar marea majoritate a francezilor din ţară au fost evacuaţi de frica represaliilor.
























7. SFÂRŞITUL RĂZBOIULUI ŞI ORGANIZAREA SCRUTINULUI

Probabil că vă întrebaţi ce caută o poză cu Didier Drogba pe acest blog...povestea calificării Coastei de Fildeş în premieră la campionatul mondial de fotbal (2006) este una dramatică şi impresionantă. Înaintea ultimului meci din calificări, cu Sudanul la Khartoum, "elefanţii" trebuiau să bată, iar Camerunul să nu învingă pe Egipt. Orice altă combinaţie ar fi dus Camerunul la mondialul german. În ţară, se semnase un acord de pace, care însă nu adusese liniştea, nordul şi sudul rămânând divizate în continuare. Singurul lucru care îi unea pe toţi ivorienii era naţionala de fotbal, una dintre cele mai talentate din lume, îndrăznesc să afirm. Coasta de Fildeş a bătut în Sudan, după meci jucătorii aşteptând în genunchi pe gazon finalul meciului din Camerun. Scorul era 1-1, iar ei erau calificaţi. În minutul 90, Camerun a avut un penalty, toate speranţele unei întregi generaţii erau aproape de a fi spulberate. Numai că Pierre Wome a ratat, devenind probabil cel mai iubit camerunez din Côte d'Ivoire. Bucuria a fost de nedescris. La vestiare, jucătorii au intrat în direct la televiziunea ivoriană pentru primele impresii după calificarea istorică la mondiale. Sub impulsul emoţiilor, Drogba a luat un microfon, s-a aşezat în genunchi, fiind urmat de toţi coechipierii şi a implorat toate părţile aflate în conflict să înceteze ostilităţile, să aducă pacea în ţară pentru ca toată lumea să poată sărbători performanţa deosebită a naţionalei. Miracolul s-a produs, şi un acord de pace a fost încheiat în mai puţin de o săptămână. Poate pare o povestire "pescărească", dar influenţa sportului şi a sportivilor africani de prim rang în Africa este imensă. Drogba este un zeu în ţara natală, are o popularitate şi o credibilitate de care nu se va bucura probabil niciodată vreun politician. La începutul lui 2007, naţionala a jucat un meci la Bouake, fieful rebelilor din nord, aducând la stadion oameni care cu mai puţin de un an în urmă se măcelăreau între ei. La tribuna oficială au stat atât Gbagbo, cât şi liderul rebelilor, Guillaume Soro. Nu ştiu alt caz în care performanţa sportivă a vreunei echipe să ducă direct la stingerea vreunul conflict. Pentru asta, Drogba a intrat în istoria ţării şi în inimile a milioane de oameni, nu numai ivorieni sau africani.
Ok, s-a semnat pacea, a început dezarmarea părţilor aflate în conflict, liderul rebelilor Guillaume Soro a fost desemnat prim-ministru, lucrurile se calmau treptat. Numai că în 2005 mandatul lui Gbagbo se încheiase. Nu s-au putut ţine alegeri din cauza situaţiei incerte din ţară, s-au amânat cu un an timp în care preşedinţia rămânea la Gbagbo (cu acordul ONU). Situaţia s-a repetat de mai multe ori, Gbagbo oferind de fiecare dată aceeaşi explicaţie: ţara nu este încă pregătită pentru alegeri. Astfel, mandatul de cinci ani s-a dublat, alegerile având loc în cele din urmă în noiembrie 2010.



8. ALEGERILE DIN 2010 ŞI VIOLENŢELE DIN PREZENT

Aşteptate de mai bine de cinci ani, primele alegeri de după sfârşitul războiului civil erau privite de specialişti cu speranţă, dar şi cu teama că vor realimenta diferenţele etnice şi religioase. Singurii trei candidaţi cu şanse erau preşedintele Gbagbo, Alasanne Ouattara, liderul opoziţiei şi fostul preşedinte Henri Konan Bedie. Ouattara era văzut înaintea alegerilor drept cel mai credibil candidat din mai multe motive. În primul rând, are o deosebită experienţă ca şi economist, ocupând mai multe funcţii în cadrul FMI. Nu este implicat în "mizeriile" politice în care s-au scăldat ceilalţi doi contracandidaţi, mult timp lucrând în străinătate. A stat departe de ostilităţi în timpul războiului, nefiind direct implicat chiar dacă evident era pe poziţii opuse lui Gbagbo. Nu a arătat (încă) tendinţele dictatoriale pe care le-au afişat cu largheţe în timpul mandatelor lor Gbagbo şi Bedie.
În al doilea tur au mers Gbagbo şi Ouattara, în această ordine. Ouattara a câştigat alegerile, cu 54% din voturi, Gbagbo nerecunoscând rezultatele şi susţinând că el este câştigător. După tipicul model african...fac o paranteză. În 2000 când bătrânul preşedinte senegalez Diouf a acceptat înfrângerea în faţa oponentului său şi a predat ştafeta puterii fără alte comentarii, a fost privit de întreaga Africă ca un erou continental, susţinător al păcii, etc etc, a fost elogiat de toate publicaţiile africane. Deci, să predai puterea celui care a câştigat-o de drept încă este o problemă tabu pe continentul negru (la propriu şi la figurat).
Revenim...de aici a început haosul: proteste anti-Gbagbo, reprimate sângeros cu ajutorul forţelor de ordine dar mai ales a unei infame miliţii pro-Gbagbo, numită "Tinerii Patrioţi", ce are pe conştiinţă toate treburile mizerabile făcute în timpul războiului şi în ultimele luni de conflict. Liderul său, foarte influent în ţară, un apropiat al lui Gbagbo, s-a ocupat personal de reducerea la tăcere a opozanţilor, a instigat la atacuri împotriva musulmanilor din nord şi a europenilor din ţară, considerându-le adevăratele probleme ale Coastei de Fildeş.
Ouattara a stat închis într-un hotel din Abidjan păzit de forţele de menţinere a păcii, în timp ce Gbagbo şi miliţia sa reprimau orice demonstraţie în favoarea celui ales preşedinte. Abidjanul a devenit un tărâm al groazei, abuzurile comise fiind de neimaginat, în principal împotriva susţinătorilor sau a presupuşilor susţinători ai lui Ouattara. Sute de mii de oameni au luat calea exilului, majoritatea spre Liberia, dar şi spre Ghana sau Guineea. Dacă eşti musulman, automat eşti văzut ca un susţinător al lui Ouattara, dacă eşti creştin, nu mai încape discuţie, îl susţii pe Gbagbo. Majoritatea masacrelor s-au comis pe aceste coordonate bolnave, femei şi copii fiind ucişi cu bestialitate de îndată cum un sat, oraş sau cătun cădea în mâinile "celorlalţi". Rapoartele indică faptul că majoritatea atrocităţilor au fost comise de miliţia lui Gbagbo, dar sunt informaţii că rebelii ce acum îl sprijină pe Ouattara au şi ei mâinile şi macetele pătate de sânge. Acum o săptămână forţele din nord ce-l sprijină pe Ouattara au pornit asaltul final. În câteva zile au ajuns la Abidjan, luptele de aici fiind teribile. Franţa s-a implicat din nou (ca şi în Libia, se pare că francezii s-au reinventat, nu le mai ajung vinul şi brânzeturile), lovind obiective militare ale forţelor lui Gbagbo. O ştire de ultimă oră ne spune că Gbagbo îşi negociază retragerea de la putere, cerând garanţii de siguranţă pentru el şi apropiaţii săi. Forţele pro-Ouattara au ajuns la porţile palatului prezidenţial, unde se pare că Gbagbo s-a "retras" într-un buncăr secret. E clar că n-o să mai prindă sfârşitul săptămânii în funcţie, dar ce se va întâmpla după? Represalii? Toţi creştinii din sud ar putea fi văzuţi ca şi posibili inamici. Războiul e cel mai mare căcat din câte s-au văzut...iar civilii sunt cei mai vulnerabili. Mă gândesc că ar putea începe un exod de proporţii al celor din sud către Liberia şi Ghana, ar fi un dezastru umanitar ce ar destabiliza toată zona. Sper ca Ouattara să fie altfel decât sunt mulţi lideri africani, şi să nu se înceapă vânătoarea de susţinători reali sau închipuiţi ai fostului regim. Şi mai ales, lumea să nu-şi ia ochii de la Côte d'Ivoire...cel mai important ar fi un proces de "împăcare" naţională între toţi ivorienii, mai ales că în istoria recentă africanii au demonstrat că pot trece mult mai uşor peste astfel de situaţii decât noi, europenii. Dacă pot trăi cât de cât în linişte hutu şi tutsi din Rwanda, cred că e un loc pe harta lumii şi pentru o Coastă de Fildeş nedivizată. Poate că o nouă performanţă sportivă a naţionalei "elefanţilor" cu Drogba căpitan, ar rezolva mai repede disensiunile. Rănile războiului se închid greu, mai ales când i-ai văzut pe cei dragi ucişi doar pentru că sunt dintr-un anume trib sau de o anumită religie. Sau doar pentru că se aflau unde nu trebuia. Pe Gbagbo îl aşteaptă soarta lui Charles Taylor, fostul preşedinte liberian, acuzat de crime împotriva umanităţii şi judecat de un tribunal internaţional.
Asta e povestea tristă a ivorienilor, sper să se termine cu bine până la urmă şi să redevină o ţară respectată. O să încerc să scurtez posturile, să le sintetizez mai bine, să nu mai detaliez. Cred că ar fi mai atractive aşa articolele.

10 comentarii:

  1. Asa este, ai dreptate a (re)izbucnit, dar acolo are coada bagata adanc si Franta, care ai observat, este prima care bombardeaza Libia.Si mai ai dreptate, are un destin trist, desi la un moment dat facea o figura frumoasa intre statele de la Golful Guineei.
    Cei 800 000 de rwandezi au murit in mai putin de 100 de zile, daca stii este vorba de doua saptamani din aprilie 1994.
    Cu respect.
    P.S. ar fi bine sa revii cu o serie de date despre cauzele care genereaza acest conflict.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mersi. Păi chiar acum scriu la acest post, sper să-l termin cât mai curând şi să-l documentez cât mai bine şi pe înţelesul tuturor. Aştept noi sugestii sau păreri, sunt binevenite oricând.

    RăspundețiȘtergere
  3. pacat ca se intampla asa ceva ... din pacate am un prieten soldat , care acum se afla in acel loc oribil... sa ne rugam sa se reintoarca cu bine de-acolo!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. ...iar pt tine ..tot respectul pt ceea ce faci, pt ca nu multi cunosc ceea ce se intampla cu adevarat acolo !

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc frumos pentru aprecieri, si eu sper ca prietenul tau sa revina sanatos acasa si sa-si revina psihic dupa o asemenea experienta. Dar cum a ajuns acolo, prin Legiunea Straina??

    RăspundețiȘtergere
  6. Va salut spuneti-mi si mie va rog daca stiti ce preturi au masinile in africa de sud mai exact coasta de fildes adica ma intereseaza daca sunt preturi ff mari sau normale.Va salut si va multumesc

    RăspundețiȘtergere
  7. Nu am nici cea mai vaga idee din pacate...

    RăspundețiȘtergere
  8. Iti apreciez articolele si le prefer cat mai detaliate. Iti sugerez sa scrii si despre Jonas Savimbi (Angola) un articol la fel de bine documentat. Multumesc !

    RăspundețiȘtergere
  9. Buna,

    Am in plan sa scriu despre multi rebeli gen Savimbi, pe lista mai sunt Foday Sankoh (Sierra Leone) sau Joseph Kony (Uganda). O sa tin cont de sfatul tau, sper sa imi revina cheful de scris cat mai curand. Multumesc pentru incurajari.

    RăspundețiȘtergere
  10. Cutremurator....Cuvintele oamenilor de bine,care au aflat de tragedia Africii,sunt de prisos.Stiam cate ceva despre atrocitatile care se petrec acolo,dar nu cu atata lux de amanunte.Am 49 de ani si cu un pic de pregatire miliara.Nu sunt un "cacacios".Vreau sa spun ca cele aflate in aceste articole,m-a impresionat pana la lacrimi.Am povestit prietenilor,familiei,rudelor...Probabil dumnezeu ,este ocupat si mileniul asta.Cum a fost ocupat mereu in ultimile milenii.Altfel i-ar fi chemat la "raport",pe unul...pe altul.

    RăspundețiȘtergere